La multi ani 2014!

floare de colt – Bucegi

[Tura pe munte] Istoria unei ture solitare

La doua articole despre lyme borelioza e nevoie de unul despre non-lyme pentru destinderea atmosferei si pentru a nu uita, nici eu, nici voi cei care cititi, ca exista viata si in afara bolii sau ca pur si simplu exista viata.

Cel mai greu mi-a fost dupa diagnostic si inceperea tratamentului cu antibiotice sa vad cum prietenii „de munte” dispar unul cate unul vazandu-si de turele lor alaturi de cei sanatosi care pot sa sustina o tura mai lunga si nu au nevoie de mancare „vegetariana” pe munte (si alte tabieturi) ci de un pateu si niste slana cu ceapa. Alvin Toffler a prezis asta pentru viitor (prieteniile contextuale)

In trecut am luptat destul de mult sa am un cerc de oameni din care gaseai cel putin unu care dorea sa mearga in natura sau pe munte atunci cand le propuneam. Asa ceva e foarte greu de realizat in ziua de azi.

Asadar, boala m-a resetat la 0 si ma aflu in imposibilitatea de a mai gasi un partener de tura asa cum imi doresc: nici prea prea, nici foarte foarte. Fostii amici au deja un alt nivel si fac chestii prea grele pentru starea mea fizica iar ture prea usoare parca nu-mi vine mie sa fac. Daca nu depasesc clasicii 12 km parca nu e tura 🙂

Mr. M alaturi de care care de altfel cataram stancile si care mai tot timpul era disponibil pentru iesiri e de ceva vreme intr-o stare destul de blazata din cauza bolii (desi e si el relativ ok fizic) si nu prea mai merge nicaieri.

Asa ca dupa vreo doua weekenduri sarite mi-am spus ca nu se mai poate si ca voi pleca singur.

Sa ne fie inteles! nu ca as fi pentru mersul pe munte de unul singur pentru ca e recomandat ca in special in turele lungi/complicate sa se mearga in minim doi pentru a se ajuta reciproc in caz ca apare vreun fenomen neprevazut.

Dar cum tura pe care mi-o propusesem nu era una anevoioasa am purces asadar la orele 7:10 la trenul spre Busteni in valoare de 35 RON/biletul.

Trenul era jumatate gol asa ca am putut sa ma intind si eu si rucsacelul pe cele patru scaune din jurul mesei, sa beau ceai fierbinte facut de acasa in termos si sa continui lectura „de munte” semnata de Edmund Hillary (deh! daca nu poti sa faci tocmai ceea ce-ti doresti macar sa te „hranesti” cu literatura) in timp ce ceata deasa invaluia ceea ce ar fi putut fi panorama oferita de geamul generos.

Stiam din ziua precedenta (de pe camerele video online) ca desi jos atmosfera e mohorata, umeda si neprimitoare, sus in platoul Bucegiului e soare si chiar a fost. Indata ce am trecut de 1400 m cu telecabina ceata a ramas in urma ca o mare de nori iar in platou un soare puternic incalzea vegetatia sudica. Nicio adiere de vant, nimic, astfel incat am dat si geaca jos si polarul si am pornit la tricou pe platou de la Babele spre Omu in ideea de a ajunge in locurile pe langa care am trecut de atatea ori dar pe care nu le-am vizitat pana acum ele reprezentand doar puncte intermediare catre scopul excursiei. Astfel am ajuns langa releul Costila unde nu mai fusesem niciodata, apoi am urcat pe Vf. Gavanele apropiat ca inaltime de 2500 m(in imagine) si a carui aspect din zona Costila e destul de impresionat prin forma de piramida.

Am poposit in tihna pe varf profitand de soare si de lipsa oricarei adieri polare dinspre valea Cerbului, mai mi-am turnat o ceasca de ceai si am facut poze:

Turele solitare isi au si ele rostul lor. Te ajuta sa comunici mai mult cu tine, iti ofera timpul asta pe care in civilizatie nu prea il ai. Te fac sa te pierzi in ganduri in timp ce mergi si absorbi imaginile, aerul curat si soarele. De multe ori mi se intampla sa parcurg sute de m si sa nu-mi dau seama gandindu-ma la altceva. In plus, poti sa poposesti in fiecare loc atat cat simti nu cat vrea  grupul.

Sigur, imi luasem deja bilet de intoarcere la trenul de la 17:30 si era deja aproape orele 13 asa ca am pornit in graba spre Vf. Omu pe langa care am trecut repede. Cabana Omu e inchisa in aceasta perioada asa ca nu era nimeni acolo, doar personalul de la statia meteo era iesit pentru a face fotosinteza si a prelua poate temperaturile.

Initial as fi vrut sa cobor pe valea Morarului in Busteni dar cum peisajul pe munte oscileaza in perioada asta intre iarna (gheata, zapada, umezeala) si soare si cum vaile sunt f. umbroase incepand cu luna octombrie mi-am permis sa aleg o alta varianta si sa urc pe Vf. Bucsoiu si apoi sa cobor pe  poteca clasica – Take Ionescu.

Valea Morarului intre toamna si iarna. si Vf. Bucsoiu Mare

Coborarea de pe Bucsoiu este una lunga si anevoioasa insa nu lipsita de imagini spectaculoase, de exemplu creasta Balaurului pe care fusesem in urma cu cateva saptamani si care acum era poleita cu zapada pe partea ei nordica.

Intalnesc in saua Bucsoiului un grup de 4 baieti care coborau de pe Bucsoiu. Ii intreb ce planuri au si din calculele mele se pare ca am fi fost in acelasi timp jos la cab. Gura Diham si ii rog daca se poate sa ma ia si pe mine pana la gara in Busteni pentru ca aveam vaga senzatia ca nu voi ajunge in timp util dar si pentru ca n-aveam niciun chef sa fac drumul din valea Cerbului la picior vreme de vreo 3 km. Imi spun ca da insa ulterior nu ne-am mai gasit.

Pe vf. Bucsoiu ma opresc pentru pauza de masa. Nu stiu de ce, stand acolo si privind spre vf. Scara si spre Piatra Craiului am avut asa o multumire interioara ca am luat decizia asta de a fugi de acasa multumind din toata inima Divinitatii.

Apoi, fuga fuga prin padure pe la Prepeleac, Pichetul Rosu, Poiana Izvoarelor si in final Gura Diham tocmai cand se insera de-a binelea.  In drumul dintre Gura Diham si Busteni, avand totusi senzatia ca voi pierde trenul, am incercat sa fac autostopul la trei masini care au trecut pe langa mine,  fara succes insa.

Am ajuns in gara cu 10 minute inainte sa plece trenul insa trenul avea 50 de minute intarziere asa ca m-am apucat sa citesc si am tot citit si in tren in timp ce ascultam muzica terminand pe la Ploiesti si cartea.

Hillary ajunsese pe Everest iar eu  simteam in urma turei ca am mai obtinut o mica victorie pentru sanatate…

Echipa Lyme pe Acele Morarului

Catarate inca de dinainte de 1923 (ma rog, doua dintre cele cinci ace „moderne”- Acul Mare si Degetul Rosu), Acele Morarului cu ale lor varfuri ce parca zgarie cerul reprezinta pentru orice pasionat al muntelui un traseu mult dorit.

Facand parte din Creasta Morarului si despartind Valea Cerbului de Valea Morarului, Acele Morarului impresioneaza vazute atat din Sud (poza stanga) (din platoul Bucegiului) cat si din Nord (poza dreapta) (aprox. Poiana Izvoarelor) . Ele pot fi vazute de aproape oricare parte a masivului Morarul.

– Sambata esti pe mino?

– Nu

– Tare! nici eu! daca e vreme frumoasa facem Acele Morarului?

– Sigur!

Asadar, in ciuda bolii, ignorand-o sau incercand chiar s-o combatem, „Echipa Lyme” pleaca iarasi la drum pe drumuri de munte. De data asta primul traseu nemarcat din 2012.

Am ales acest traseu pentru ca avem o istorie f. personala cu Acele incercand sa ajungem la ele in vreo doua randuri si de fiecare data dand gres. Cu atat mai frustrant cu cat „apropierea” de traversarea Acelor e destul de lunga si anevoioasa (~ 5-6 ore din zona cab. Gura Diham). Prima oara am incercat sa le abordam printr-un traseu gresit din valea Cerbului din care ne-am retras din lipsa de timp, a doua oara le-am gasit dar era prea tarziu asa ca doar am vazut unde sunt. Asta se intampla prin 2010.

In 2012 ne-am reintors glumind ca poate suntem prima echipa de boreliosi (aware de boala asta) care o parcurge. Acele sunt destul de frecventate de cei cu o pregatire de baza in alpinism asa ca am simtit si noi nevoia sa ne simtim speciali 🙂

Cum aia urca fara picioare pe Everest asa urcam noi cu spirochete prin Bucegi. Ba chiar citeam de curand o stire cum ca si asociatia celor cu boli gastrointestinale  din Romania (boala crohn, etc…) au organizat o tura pe vf. Moldoveanu cu scopul strangerii de fonduri si atentionarii opiniei publice asupra consumului nesabuit de produse „fast food”).

Asa ca asociatia inexistenta a celor cu boli inexistente dintr-o tara pentru care nu existi a trimis doi membri inexistenti intr-o zona inexistanta.

Sub motto-ul „de data asta nu dam gres, avem destul timp” pentru ca planuiam sa facem o alta premiera si sa dormim peste noapte la cab. Omu la 2507 m, dimineata, pe la orele 9 respiram iarasi aer de munte! Dupa ce in drum spre Busteni ausesem o somnolenta grava desi dormisem in jur de 7 ore, coborat din masina am „inviat” pe loc fascinat de efectele miraculoase ale muntelui asupra spirochetelor borrelia. Stoarcem o lamaie in apa din rucsac si pornim la drum.

Urcam surprinzator de bine si foarte curand ajungem in Poiana Costilei unde admiram Masivul Costila si Masivul Caraiman (in departare). Facem aici o pauza la soare unde eu imi iau multivitaminele iar colegu’ borrelios schimba un rand de haine pentru ca transpira in asa fel incat Cotabita ar fi chiar invidios.

Ne continuam urcarea prin padure si treptat Valea Cerbului se deschide sub lumina inceputului de zi.

Cum intram pe brana mare a morarului am senzatia de invadare a unui taram sacru pe care o incerc de fiecare data cand umblu prin locuri unde omul renunta a mai fi „regele” si lasa loc altor vietuitoare (In cazul nostru, Capra Neagra)

Imi amintesc ca la incercarea nr. 2 de abordare a Acelor cum urcam noi asiduu intr-un soare teribil de august la un moment dat imi ridic ochii din branele de iarba si ce imi vad ochii? zeci de capre negre asezate la soare care ne priveau. Am ramas masca.

La vreo 20 de minute dupa ce am parasit poteca traseului clasic spre vf. Omu am inceput sa vedem capre negre cam cam la fel de des precum iei antibioticul in tratamentul lyme.

Cand le vezi cu cata usurinta zburda pe abrupturile stancoase nu poti sa nu te faci mic, simtindu-ti inima cat un purice de frica de a nu le vedea cazand din inalturile muntilor.

Strajuiti asadar de capre, discutand intre noi daca nu cumva ar fi cazul sa ne re-spray-iem cu spray anti capuse gandindu-ne ca poate caprele negre au capuse iar cum noi suntem in casa lor practic, ajungem in sfarsit la ace, ceva mai greu dar ajungem. Amicu’ meu cu Lyme, sa-i spunem „dl. M” pentru a nu-l confunda cu Scepticul e cam genul care se culca pe la 3-4 dimineata in fiecare zi fiind antreprenor liber de programe institutionalizate si fixe. Asadar, acesta dormise mai putin (2-3 ore?!) si asta s-a vazut si in cea de-a doua jumatate a traseului cand am mers mai lent.

Practic, traversarea acelor inseamna parcurgerea acestora de la dreapta la stanga (dinspre Busteni spre Vf. Omu catarand fiecare ac in parte. Sunt cinci ace si strungile dintre ele.

Cataratura nu este grea, nu implica pregatire fizica deosebita. De altfel, marea atractie fata de acest traseu e spectaculozitatea imaginilor de care ai parte in timp ce le parcurgi: pe partea nordica adancurile colosale ale vaii adanci, rapei zapezii, etc…pe partea sudica fundul vaii cerbului.

Inainte insa de a intra efectiv in traseu, in timp ce mancam de pranz, avem parte de o intalnire inedita cu o capra neagra f. curioasa venita impreuna cu  puiutul sa cerceteze zona. Am surprins momentul in filmuletul de mai jos.

Cum spuneam, de-o parte si de alta a acelor se casca hauri impresionante:

Spre Sud

…si spre Nord:

… si creasta ascutita parcursa de pe care au fost luate imaginile:

Un pic de adrenalina parca te face sa te simti si mai bine, aici chiar uitam cu totul de Lyme, ne simtim bine, nu ne doare nimic (pe mine nu ma mai doare tendonul din exteriorul genunchiului ca la tura trecuta) deci trecem mai departe pe Acul Mare care este o creasta si mai subtire care trebuie parcursa. Unele portiuni ajung la 30-40 de cm latime astfel incat mersul in picioare pe ea poate fi considerat un act de curaj. Totusi, sunt cinci pitoane pe ea, folosim corzile si toata lumea e asigurata si multumita.

Dupa ce ne dam jos dupa acest al doilea ac, cataram si asa numitul ac 3 – degetul rosu si pentru ca intrasem destul de tarziu in traseu, eram amenintati de caderea noptii iar pana la Vf. Omu mai era in jur de o ora de urcat si n-aveam chef sa ajungem acolo dupa stingere (21:00) si sa trezim lumea bagata la somn. Asadar am ocolit Acul Crucii si Acul de Sus facandu-le doar poze si continuand apoi pe creasta Morarului pana la cab. Omu unde am luat cina (linte cu ceapa rosie, broccoli si patrunjel pe care am carat-o toata ziua dupa mine) si am baut cate un ceai negru cu rom.

Dimineata, afara era o ceata s-o tai cu toporul de groasa ce era si un vant napraznic de ziceai ca vine Craciunul. Drept urmare abandonam planurile de a cobori pe un traseu nemarcat si o luam pe Valea Cerbului. La nici 200 verticali sub creasta realizam ca acea ceata era de fapt plafonul norilor si ca sub ei iese soarele.

De data asta mi-am luat betele cu mine si se pare ca m-au ajutat in evitarea durerilor la tendonul genunchiului. Ca de obicei, niciun simptom de Lyme.

In drum spre casa, pe la Ploiesti deja simteam iarasi ceva senzatii la ochiul stang….

Lyme chiar o sa ma forteze sa plec din Bucuresti si sa ma fac Cioban, pana acum mai in gluma mai in serios dar se pare ca nu voi avea de ales pe viitor: ori cabanier, ori cioban.

date pe scurt: ~20 km parcursi, 14 ore de traseu (10 urcare si traversare ace, 4 ore coborare), 1600 m diferenta totala de nivel.

Această prezentare necesită JavaScript.

Recuperare (si tratament). La munte si la sala de escalada

Weekendul trecut am mers iar pe munte (tura nr. 2 in 2012). De data asta un traseu mai lungut dar predominant coborare. Tot in Bucegi. Am urcat cu telecabina din Busteni la Babele (32 ron urcarea !!). De acolo (alaturi de o familie care cara intr-o papornita gigantica un gratar) spre vf. Omu, apoi pe Vf. Scara – culmea Tiganesti – Padina Crucii – cab. Malaiesti – La Prepeleac – Pichetul Rosu – Poiana Izvoarelor – Busteni. In total vreo 20 de km.

Iarasi, fenomenul „boreliosul la munte = happy happy joy joy” a fost la cote inalte pentru ca nu am avut oboseala, somnolenta, ameteala sau dureri de articulatii. Totul a mers struna. Ma rog, cu amendamentul ca e posibil sa fi exagerat un pic alegand un traseu predominant de coborare pentru ca spre sfarsitul turei incepusera sa ma doara destul de rau genunchii. Mai facusem traseul asta pe coborare dar nu avusesem asa probleme, ma gandesc ca fie inca-s articulatiile fragile pe fondul celor 7 luni de antibiotic, fie sunt gaurile facute de borrelia. Ulterior, in zilele urmatoare mi-au disparut acele dureri.

Vreo trei zile dupa aceea am avut febra musculara!! culmea! cand am facut tura nr. 1 care a necesitat si urcare n-am avut nicio treaba.

Apoi am (re)inceput antibioticul. De data asta o voi tine „a la long” vreo 12 saptamani cu doze micute pe care pana acum nici nu le simt. Ba chiar as spune ca sunt adevarate contributoare la o stare de (mai)bine fata de perioada de pauza.

Weekendul asta am fost iarasi pentru prima oara in ultimele….13 luni la sala de escalada. A fost asa, ca o inviere din morti. Chiar daca n-am facut eu cine stie ce pe acolo, am reusit sa fac doua trasee pana „la tavan” si sa ma mai chinui la alte doua detoxificandu-ma prin piele cu stoicism 🙂 . Per ansamblu, dupa cum ii spuneam si amicului „de filaj” (actual coleg de lyme si fost coleg de catarare la stanca), mi-am depasit asteptarile legate de mica vizita cu 200% 🙂

Absolut tot timpul dupa ce fac un efort fizic sustinut am o stare de bine durabila. Nu mai spun ca si psihicul se regleaza….asa ca tot gandindu-ma eu in virtutea acestei obsesii legate de sport si vindecare, am reprioritizat criteriile vindecarii in opinia mea bineinteles. Acestea ar fi asa:

1. Atitudine / Psihic – atitudinea pozitiva, increzatoare indiferent de situatie.

2. Sport – minim 30 de minute zilnic, ideal 1 h cu dus si odihna dupa aceea…

3. Antibiotic – la alegere 🙂

4. Spiritualitate – meditatie, incercarea de a corecta aspectele negative sufletesti-emotionale (frustrari, regrete, traume) trecute si prezente („Macar azi…nu te enerva, nu-ti fa griji, fii recunoascator, fa-ti datoria, fii bun cu ceilalti” – principii Reiki ca un exemplu)

4. Dieta – predominant vegetariana, 50-60% crudivora, fara mancaruri procesate, fara prajeli, grasimi, zahar, cafea, sucuri „din comert”, etc, etc)

5. Odihna – somn de minim 7 h pe zi, in intervalul 22:30 – 5:30 daca se poate (daca nu merge si 23 – 6 :p )

Pentru un aspect mai…placut. Iata si piramida! evident, baza e cea mai importanta urmand celelalte care se intrepatrund dar si coexista dependent una de alta.

Si mai jos colectia de imagini de la munte. Enjoy!

Această prezentare necesită JavaScript.

Iesire pe munte! (+ raport de simptome)

Iesire pe munte. Prima pe anul asta!

Desi cu indoieli in suflet, am zis ca nu se mai poate sa trandavesc in casa(oras) dominat de frica de a nu duce la bun sfarsit un traseu sau mai rau, de a pati vreun „simptom” pe munte si sa trebuiasca sa fiu coborat cu targa pana jos, scuip in san! 🙂

Cum perioada de „depresie simptomatica” de dupa antibiotic (cum spuneam, inca din timpul minociclinei imi revenisera cam toate simptomele iar dupa incetarea antibioticului chiar accentuarea lor) s-a mai ameliorat dupa 3-4 zile de „pauza” am zis sa ignor durerea persistenta de cap „care mai mi-a ramas” si sa iau drumul Bucegiului  dand astfel curs invitatiei „din pripa” a unui amic care nu mai iesise nici el de cel putin 6 luni.

Pentru ca frica de a nu tine in loc colegul se disipase la auzul faptului ca si el e un mare sedentar, mi-am zis „ce naiba?! sa incercam!„.

Dimineata inainte sa plec la drum mi-am facut „fiertura” energetica din miere, miez de nuca, migdale rasnite, polen, laptisor de matca si pastura iar cand am ajuns in Busteni am bagat si clasicele multivitamine Alive!, vitamina C si Vessel Due.

Se pare ca acest tratament mi-a fost suficient sa urc pe traseul Jepii Mici intesat de turisti mai cocalari sau mai „de-ai muntelui” pana la cab. Babele in ideea ca daca ne simtim rupti sa luam telecabina la coborare.

Dupa o masa cu multe verdeturi si jumatate de ora de odihna in iarba dupa ce in prealabil am reaplicat un strat gros de spray-uri anti capuse/insecte am decis ca am energie suficienta s-o luam la pas spre cab. Piatra Arsa si de acolo sa coboram pe Jepii Mari. In plus pretul telecabinei, 32 RON COBORAREA! e foarte descurajant.

Jos, la intrarea in traseu, cand m-am apucat sa execut ritualul „imbalsamarii” lumea se uita ca la urs la mine. Helpic-ul cu ingrediente naturale direct pe piele, pe tot piciorul, gat, spatele urechilor, maini pana la umeri si apoi un alt strat de Autan Plus peste haine si incaltaminte 😀

Promenada pana la Piatra Arsa a fost o adevarata placere pentru ca am „asezonat-o” si cu un Kurtos Kalacs cumparat de la „babe”. O mica aroganta pe care mi-am permis sa mi-o acord cu aceasta ocazie 🙂

Pe Jepii Mari nu mai fusesem de prin liceu asa ca regasirea cu acest traseu a fost un prilej de readucere aminte a tembelismelor pe care le faceam pe traseu la vremea aia (taierea potecilor, alergat la vale, glume cu ursu’).

Intr-un final am contatat cu o oarecare „mandrie” ca am obtinut exact timpii scrisi pe tablitele indicatoare desi nu m-am grabit in niciun fel. Ce m-a bucurat mai mult a fost ca nu am avut niciun fel de durere articulara nici la urcare si nici la coborare. E drept! m-am menajat, am coborat pragurile mai inalte usurel sa nu pun presiune in glezne si genunchi, asa…mai „moseste” 🙂

Inca o data, ca o concluzie, trebuie sa mentionez ca aerul de munte e un adevarat elixir pentru cei cu boala Lyme (cred ca spirochetelor nu le place aerul puternic oxigenat de padure) si ca miscarea face bine. Dupa terminarea traseului de aproximativ 7 ore efective de mers, in masina ma simteam chiar bine, relaxat si energic! Iar azi, azi nu am febra musculara! chiar eram 90% sigur ca nu ma voi putea ridica din pat azi cum se intampla deseori dupa ce faci o pauza atat de lunga de la urcat pe munte (ultima oara am fost la sfarsitul lui decembrie 2011 pe munte). Am transpirat grav de tot si cred ca si asta a contat la procesul de detoxifiere. In rucsac mi-am pus 2,5 L de apa (de obicei imi luam 1,5 l) si pana la finalul turei bausem toata apa. Jos am „lins” dintr-un foc inca 1 L de apa.

A fost o zi frumoasa in care nu numai ca am scapat de canicula din sud (la munte erau 20 de grade pe platou) dar m-am simtit aproape sanatos.

Ma enerveaza boala asta, uneori esti la pamant, mega descurajat ca ai simptome dupa atata tratament iar alteori te intrebi cum de ai putut sa zici asa ceva cand acum  „te simti bine”.

Asa ca ma scuzati daca blogul o sa semene cu cel al unui bipolar 🙂