Misterul si Muntele

Ceea ce e foarte placut la munti e ca niciodata nu vei avea senzatia ca i-ai cunoscut pe deplin. Indiferent cat ii vei strabate, indiferent cate locuri vei cunoaste, indiferent cate zile vei petrece pe munte. Mereu va ramane o particica neexplorata, o poteca nebatuta, o imagine nevazuta, un sentiment netrait in raport cu muntele. Mereu vei avea, astfel, sentimentul ca trebuie sa te intorci, ca ai nevoie sa te intorci.

Fara a sti de ce, fara a sti pentru ce sau…cine.

Astfel, accederea la misterele muntelui se face intocmai modului in care neofitii urcau treptele scolilor mistice din Grecia Antica.

BV_1

Cand faci primii pasi pe munte esti captivat de frumusetile pe care le vezi, ti se pare grea munca pe care trebuie s-o depui, de multe ori o contesti si te intrebi daca ai luat decizia buna dar totusi ai un puternic sentiment ca merita. In fapt, un soi de inocenta te invaluie si te acapareaza treptat la acel moment.

Apoi descoperi ca Muntele si Natura in general nu inseamna doar frumusete ci inseamna si forta, forta stihiilor naturii, forta apelor, forta vantului si forta ploii. Neofitul ar putea da aici proba de foc a trecerii lui catre adevarata initiere in misterele muntelui. El poate alege sa se retraga din fata acestora sau poate continua sa lupte cu intelepciune si chibzuinta cu zidurile pe care Muntele le ridica pentru a se proteja de cei care nu sunt demni sa-l cunoasca.

Iar cei trecuti de proba aceasta sunt abia la inceput caci multe alte probe le sunt rezervate celor care aleg sa vada in Munte o scoala de elevare sufleteasca prin frumusete, truda si lupta. In momentul asta, poate nimeni nu risca mai mult sa cada in dizgratie decat initiatul care crede ca a ajuns sa cunosca muntele. El va fi dupa caz dojenit pentru infatuarea de care a dat dovada sau uneori va fi aspru pedepsit. In unele cazuri, initiatul va plati cu viata nu neaparat pentru ca a gresit ci pentru ca astfel Muntele isi pastreaza sensul.

Penteleu

Astfel, rocile si padurea si frunzele si apele si vantul si ploaia, ceata, frigul, fulgerele, toate acestea devin profesori iar daca de la unii inveti ce e frica, de la altii inveti ce-i dezolarea si abandonul si orgoliul.

Inveti multe lucruri dintr-o calatorie pe munte.

Ca o lectie de viata, o calatorie te invata mai mult decat te-ar putea invata orice profesor din lumea asta.

Si da, dupa cum spuneam, muntele nu e doar frumusete si poate ca vei fi cuprins de disperare incercand sa gasesti poteca, iesirea din padure in miez de noapte bantuind padurea intunecata, poate ca vei injura si-ti vei varsa naduful pe munte si pe vreme si pe multi, poate ca ai sa cazi in coarda si ai sa-ti fracturezi piciorul sau poate ca o sa-ti degere o falca fara sa realizezi ca vantul musca din tesuturile tale insa la final ai sa iesi purificat. Poate ca va trebui sa faci frigul in padure pana la ziua sau poate vei plange fara speranta si cu spaima consumandu-te dar la sfarsit vei fi un om mai bun. Abia atunci vei fi cu adevarat initiat.

N-am incetat niciodata sa cred ca nimic din ceea ce traim, bun sau rau e menit sa ne distruga si sa ne termine viata aici pe pamant. Practic, bunul sau raul sunt variatii ale unei forte omniprezente care tinde sa ne slefuiasca pe toti. Tine doar de materialul din care suntem facuti daca cioplitul se realizeaza fara efort sau din contra, va fi nevoie de scantei.

p3

In fond, acestea nu pot fi povestite, puse in cuvinte. Muntele e o stare de spirit, o ai sau n-o ai. Cine n-a trecut prin ceea ce trebuie sa treaca pentru a intelege va avea o imagine restransa. Poate ca pot sa para abureli lirice si fantasmagorii insa de fapt, Muntele ramane un mister in masura in care si navigatul pe mare e unul, in masura in care si fotbalul e altul.

Multi trec prin toate astea, unii inteleg lucruri iar altii continua in ignoranta. Pentru marea majoritate toate acestea vor ramane mistere si asta e un lucru extraordinar.

Cum spunea si Blaga, „datoria noastra in fata unui mister adevarat nu e sa-l lamurim ci sa-l adancim asa mult incat sa-l transformam intr-un mister si mai mare” caci misterul e poate unul din cele mai frumoase si inaltatoare sentimente umane.

B1

Despre democratizarea muntelui

Tin minte ca prin anii 2000 cand am pus pentru prima oara piciorul mai serios pe munte si nu m-am rezumat doar la „beutele” cu cei din liceu executate cu precizie in Busteni, am fost mirat ca pe orice traseu din Bucegi pe care il faceai intalneai maxim un grup de 2-3 persoane. Atat! uneori ma speriam de ideea ca nu se afla niciun  om pe o raza de 3-4 km in jurul meu. Frica asta a fost singura frica de a merge pe munte pana cand am experimentat ce inseamna furtuna cu fulgere pe creasta. in fine…revenind…acum cativa ani pe munte mergeau destul de putini pe munte.

Intre timp, prin 2007, datorita siteurilor de popularizare a muntelui, scolilor de munte mult mai accesibile ca si costuri dar si a mijloacelor de informare (despre trasee, harti, etc) ponderea celor care mergeau pe munte crescuse simtitor. Au aparut zeci de bloguri de munte unde proprietarii se intreceau in a pune articole aproape saptamanale cu iesirile pe munte.

man working outdoors with laptop

Imi amintesc ca era aproape imposibil sa merg oriunde intr-unul din masivele din Romania fara sa dau de un blogger si grupul lui. Mai mult chiar, era imposibil sa mergi pe vreun traseu (marcat sau nemarcat) fara sa dai de 2-3 oameni, uneori, daca aveam „noroc”, traseul era un adevarat bulevard.  Cand ajungeam in weekenduri pe la orele 7 la indicatorul din drumul spre Plaiul Foii care indruma calatorul spre Schitul Chiliilor, nu mai putin de 8-10 masini erau deja parcate la marginea drumului, semn ca in zona erau cel putin 30 de drumeti, alpinisti, etc. Refugiile erau neincapatoare si erau sanse mari sa ramai fara loc in orice refugiu din Piatra Craiului daca nu ajungeai la timp.

Evident, nu poti sa nu te bucuri cand vezi ca din ce in ce mai multi oameni incep sa iubeasca muntele, natura si miscarea in aer liber insa tot timpul am avut impresia ca e un trend, o moda temporara incropita in jurul unor oameni care fie din dragoste de munte fie din dragoste de ban au stiut sa nasca trenduri in aceasta nisa destul de ingusta.

Se achizitionau echipamente care mai de care, magazinele de profil infloreau, salile de escalada apareau ca ciupercile dupa ploaie, banii curgeau, pozele curgeau si ele de pretutindeni iar unele comunitati de munte organizau ture pe munte cu 30-40 de participanti. o intreaga industrie catalizata si de cresterea economica bazata pe credit prin care trecea tara la vremea aia.

Insa abundenta umana pe munte nu se inregistra doar in randul celor care fac muntele la picior ci si in randul celor pentru care telecabina, telescaunul, soseaua a insemnat democratizarea muntelui. Transalpina, transfagarasanul, telecabina babele, sinaia si alte telescaune, gondole de pretutindeni ridicau orice basoldina, orice „roman verde”, orice pitipoanca si orice burtos acolo unde in urma cu 70-80 de ani ajungeau doar drumetii antrenati.  Din transalpina pana pe Parangul Mare faci doar cateva ore si urci doar vreo 400 m diferenta de nivel, basoldinele cu gratar in spate ducand de mana si un sot cu o sticla de „noroc” in mana se plimba pe platoul Bucegiului ca pe blv. Magheru, vf. Papusa din masivul Parang devine o silueta stupida atunci cand poti ajunge cu masina pe transalpina pana la cativa m de el. Unde mai pui ca cica vor sa faca o parcare de 5000 de locuri in zona pesterii muierii, cheile galbenului, de unde sa iei o gondola pana la Ranca…

La noi e inca bine, in Europa insa democratizarea muntelui a fost dusa la alt nivel. In Alpii francezi de exemplu oricine poate sa urce cu telecabina pana pe Aguille du Midi la 3800 si ceva de m. In Dolomiti se urca utilizand transportul pe cablu pana pe Tofana din Mezzo de exemplu la 3100 si ceva de m unde poti face si plaja pe o terasa cu sez-long-uri sau poti urca 50 de m mai sus pana pe varf. Omul plateste, urca, face poze, se bucura de priveliste si coboara insa drumetul nu mai experimenteaza initierea spirituala pe care ti-o da calatoria pana in varf si orgoliul de a fi printre putinii care au ajuns acolo si au avut acces la acele imagini prin tarie de caracter si vointa. Tot timpul am crezut ca seninatatea din ochii unui alpinist vine tocmai din suferintele indurate in drumul lui spre culmile inutilului si nu atat din frumusetile pe care le vede acesta ajuns pe varf. Acelea sunt doar rasplata insa slefuirea pietrei filosofale se face pe drum prin sudoare.

Revenind din digresiune si continuand naratiunea ajungem in zilele noastre cand o mare parte din blogurile aparute in urma cu 3-4 ani au fost date uitarii sau s-au reprofilat in bloguri de bicicleta (un alt trend?). in aparenta ceva s-a intamplat cu toti acei drumeti, probabil o parte s-au plictisit de stilul de viata agitat cu iesiri saptamanale, o parte s-au luat cu alte activitati, altii au emigrat, altii s-au angajat, altii n-au mai mers pe munte pentru ca n-aveau trafic pe blog si doar cativa au continuat sa scrie si in zilele noastre. probabil acei oameni pentru care muntele a insemnat mai mult decat o „moda”.

Insa ca orice criza „in W” si acest context al muntelui are parte de suisuri si coborasuri caci in timp ce bloggerii par sa nu mai fie atat de activi, o alta generatie de oameni cu un alt profil social incepe sa urce muntele si sa calatoreasca in general. Anume acei oameni care inainte de criza investeau in plasma, spoturi de lumina in apartament, terenuri, case, masini scumpe si care atunci cand criza a lovit au renuntat la bunurile de folosinta indelungata si au revenit la a investi in ei si in hedonismul intim. Cu alte cuvinte, Gica nu-si mai cumpara plasma ci merge la Ranca sau la Piatra Arsa si umple weekend de weekend statiunea/cabana. In cazul particular al Bucurestiului, sa incerci sa pleci spre munte sau spre mare vineri seara sau sambata dimineata e sinucidere curata caci drumurile-s pline de multe, foarte multe masini care merg sa-si petreaca weekendul in afara orasului. Lucrul acesta nu e valabil doar in Bucuresti ci in majoritatea zonelor din Romania unde statiunile montane, pajistile verzi, lacurile sunt luate cu asalt de o ceata pestrita. In ultimii trei ani ponderea celor care ies din oras si pleaca oriunde a crescut considerabil. Prin 2000-2007 doar la sarbatori era haos, acum haosul e prezent in fiecare weekend cu vreme frumoasa.

Ca si muntele, intregul turism a fost democratizat insa din punctul meu de vedere acest lucru nu e benefic la romani pentru ca noua ne lipseste inca civilizatia, buna crestere si respectul fata de bunurile tarii. Ori pana ne civilizam, tare mi-e frica sa nu distrugem minuntata noastra tara.

Excesul dauneaza tot timpul, democratizarea turismului dauneaza si ea desi faptul ca exista poate doar sa-mi arate ca de fapt romanul are bani si ca „se descurca” indiferent ce zice euromonitorul si ce zice mass-media. Ca sa iesi macar 3 weekenduri din oras, sa platesti cazare, masa si bautura presupune ca poti disloca macar 1000 ron lunar din veniturile tale doar pentru iesiri or daca poti face asta e clar ca nu faci parte din cei cu salariul minim pe economie, nici macar mediu…..

Intr-un fel sunt ofticat pentru ca a devenit totul prea accesibil si asta distruge si muntele si muntomanul. Care mai e farmecul unei provocari daca ai deja hartile, schitele traseelor „nemarcate” sau ale traseelor de perete? mi-as fi dorit poate sa pot merge pe munte atunci cand Acele Morarului erau intr-o zona neexplorata, mi-as fi dorit sa bat un piton ghidandu-ma doar dupa intuitie. Vremurile acelea de acum mai bine de 100 de ani mi se par vremuri romantice, misterul din spatele crestelor cred ca era extrem de fascinant pentru drumetii acelor vremi. Cand plecai la drum nici nu stiai la ce sa te astepti, era o provocare din care te intorceai cu multe invataminte. Acum ceva vreme, uneori intram in vai alpine doar documentandu-ma pe unde se intra si apoi opream documentarea, nu vroiam sa stiu ce saritori sunt, ce frumuseti, etc….imi placea sa le descopar pe parcurs avand la mine tot echipamentul necesar, evident.

Or daca ajungi pe un varf cu telecabina ca in zilele noastre sau daca pleci cu printurile si cu zeci de articole de blog citite in cap, parca senzatia nu e completa, te bucuri de priveliste insa nimic nu te mai surprinde, parca ceva lipseste si cred ca tocmai din ceea ce lipseste suntem facuti noi, oamenii….iar ala e…misterul 🙂

Prezenta

Omul modern traieste din ce in ce mai mult fie in trecut fie in viitor. Pesemne ca nu a fost mereu asa si ca tocmai trecerea asta de la prezent la trecut sau/si viitor a adus cu ea nefericirea.

Din nefericire, sub imperiul mintii, ne-am obisnuit sa ne gandim tot timpul la ce-a fost sau ce va fi, nu si la ce ESTE. Daca va veti introspecta veti vedea ca in majoritatea timpului gandurile care va trec prin minte suna cam asa: oare am facut bine? oare ce a crezut despre mine? ce pacat ca n-am reusit la examen! oare a fost bine cum am procedat? oare voi reusi sa-mi iau o masina sau sa am un/o partner(a) ? oare ce sa gatesc maine? daca ma da afara de la serviciu? daca ma paraseste? o sa ma doara daca merg la dentist? ceea ce inseamna ca traim fie in trecut fie in prezent, niciodata in prezent sau…aproape niciodata. Ceea ce inseamna mai departe ca dam nastere fricilor, frustrarilor, nostalgiilor ignorand ca ACUM nu avem nicio problema de fapt. Spre exemplu o mare parte din disperarea durerii nu vine din faptul ca te doare ACUM ci ca ti-e frica sa nu te doara prea mult (sau la nesfarsit).

De fapt, daca stam sa gandim prin prisma asta, noi nu prea traim. Adica nu acum, in momentul asta, momentul prezentului. Noi tot timpul refuzam sa experimentam prezentul ceea ce inseamna ca traim intr-o himera caci nici trecutul si nici viitorul nu pot fi controlate ci cel mult ele ne controleaza pe noi. Asadar, ce-a fost a fost si ce va fi, va fi! singurul lucru pe care il avem si pe care il putem controla este PREZENTUL. Ceea ce faci ACUM inseamna viata si insemni pana la urma chiar TU!

Am constatat ca experimentand starea de prezenta chiar simti viata din tine, simti ca esti viu. Sigur, sa fii ancorat in prezent e foarte dificil mai ales dupa ce ani de zile ai trait gandindu-te la trecut sau ca pe viitor va fi mai bine decat in prezent insa pentru orice exista un inceput.

Cum constientizam starea de prezenta? pai incercand sa punem mintea pe STOP si sa nu ne mai gandim la nimic. N-o sa ne iasa in prima faza, gandurile or sa dea navala chiar si cand ai impresia ca nu te gandesti la nimic. In fundal tot vor fi ganduri. Pentru inceput e bine sa le constientientizezi si sa le privesti de undeva de deasupra.

Gandurile de fundal vor fi prezente si cand te rogi de aceea o rugaciune eficienta trebuie sa fie in prezent, sa o contemplezi si sa te gandesti doar la cuvintele/mantrele ei.

Se spune ca starea de prezenta necesita multa meditatie si antrenament de „nugandire” insa ceea ce am realizat eu e ca starea de prezenta se obtine cel mai bine facand miscare. Cand faci miscare variata (nu monotona) la diferite intensitati incetezi sa mai gandesti si incepi sa-ti constientizezi prezenta in acum, iti simti tot corpul viu, simti respiratia energizanta si te simti per ansamblu foarte bine. De exemplu in lucrul cu greutatile (ganterele) functioneaza foarte bine pentru ca intreaga ta concentrare e pe miscarile de flexare a muschilor. Apoi foarte bine functioneaza si in timpul alergarii dar doar daca esti atent/contemplativ la imaginile care curg in jurul tau, sa le analizezi detasat, fara ochi critic ci sa le percepti pur si simplu si sa le lasi sa treaca. Daca privesti in pamant totul devine monoton si atunci cazi pe ganduri.

Multi nu realizeaza de fapt ce le produce dependenta fata de munte de exemplu. Logic vorbind avem frumuseti de vazut pretutindeni, chiar si in oras si totusi nimic nu se compara cu o plimbare pe munte. La munte ai multi factori favorizanti, daca va plimbati, alegeti sa va plimbati pe sus prin golul alpin. Sa aveti ce vedea! in padure e mai monoton si de multe ori cazi in visare, in ganduri, insa sus pe creste imaginile te tin prezent.

Mai mult chiar, unii aleg sa duca mai departe miscarea pe munte si sa faca alpinism, sa faca escalada, catarare in pereti verticali. Acolo esti mai prezent, esti aproape obligat sa fii prezent 100% si in starea aia de prezenta absorbi tot ceea ce e in jurul tau si simti viata chiar si intr-un fir de iarba. Alpinistii o iau ca fiind efectul adrenalinei. O fi si asta insa si la capatul unei plimbari dar si la capatul unei escalade de perete ai aceeasi senzatie de „nongandire”, de fericire si de „nimic nu mai conteaza”. aceea este starea de prezenta in forma ei cea mai pura. De acolo inainte vorbim de iluminare…

Din pacate nu o putem mentine doar asa caci totul are finalitate sau se transforma. Pana la urma e usor sa ajungi in starea de prezenta insa cel mai greu e s-o pastrezi. Unii reusesc prin meditatie si prin modul in care traiesc insa pentru majoritatea e o performanta daca ajungi sa fii prezent macat cateva minute zilnic. In acele minute creierul se reface extraordinar de bine si dupa aceea vei percepe totul altfel: mai pozitiv.

Spuneam ca am stat intins pe spate pe vf. Caraiman, la vreo 2300 de m si am privit pur si simplu norii cum se dizolvau sau cum se formau pe cerul de deasupra Bucegiului. Doar atat. Nu m-am gandit la nimic si acela a fost un moment de prezenta atat de linistitor incat am reusit sa si atipesc cateva minute. Te incarca foarte mult o astfel de stare.

Muntele pe mine ma face sa fiu prezent, marea insa ma face mai degraba meditativ, nostalgic, visator, marea o identific mai degraba cu trecutul sau cu viitorul. Din acest motiv prefer mai mult muntele.

Incercati !

un pic despre munte

…de fapt, sacralitatea muntelui vine din neobisnuitul formei de relief in sine iar exaltarea pe care multi o traiesc pe munte vine din intelegerea si descoperirea acelei formei de relief, din sentimentul ca esti martor la o farama din istoria necalcata a planetei.

Creasta Sudica Piatra Craiului

Piatra Craiului

ma gandesc ca in trecutul f. indepartat al speciei, oamenii erau obisnuiti cu formele plane, cu intinderile nesfarsite de savana, padure, desert si campie, cand au inceput sa migreze in cautarea unor conditii de viata mai bune, au dat peste un impediment de netrecut la acea vreme: muntii. au ramas profund impresionati de ideea ca in universul lor mic nu exista doar campie.
si-atunci au incercat sa urce muntii, sa-i descopere. la inceputuri, multi nu reuseau iar muntele curma vietile multor curiosi. in momentul urmator, muntele a fost sacralizat. varfurile muntilor au fost considerate locuintele zeilor, locuinte asezate la capatul unor turnuri de sute de m, cufundate in ceata mistica, vant si gheata.
fascinatia asta s-a mentinut tot timpul pentru ca muntele reprezinta inca o imagine cu care oamenii nu-s f. obisnuiti avand in vedere ca o buna parte din populatia globului se gaseste in zone roditoare si primitoare, la campie.
pentru cineva care nu a mai vazut muntele de ceva vreme, reintalnirea cu el ii apare impresionanta si intimidanta. pentru cineva care vede muntele des, acesta devine un drum nesfarsit al regasirii de sine.
de fiecare data cand te intorci la el, nu descoperi nicidecum muntele, muntele e imens. te redescoperi pe tine. tot timpul schimbat, tot timpul altul.