Antrenament fizic pe intervale de intensitate (HIIT)

https://i0.wp.com/www.prevention.com/sites/default/files/images/news/featured_images/exercise%20and%20appetite%20628x363.jpg

Spuneam in trecut ca miscarea fizica, sportul, reprezinta 30% din procesul de vindecare in acel raport alimentatie/sport/psihic de 20/30/50.
In acelasi timp, raportul progresiv reprezinta si ordinea volumului de munca personala pe care cineva trebuie sa o depuna, in ordine crescatoare, catre o viata sanatoasa sau dupa caz, catre vindecare.
Astfel, experienta mi-arata ca cel mai usor e sa schimbi modul in care te alimentezi (desi poate sa para si asta in sine foarte greu), apoi sa faci sport („eu am probleme fizice, n-am energie, nu pot face sport„) iar cel mai greu e sa schimbi felul cum gandesti si cum vezi viata („sunt prins in mizeria asta si nu pot sa gandesc ca un rege cat timp ma aflu intr-o cloaca existentiala„).
Majoritatea se opresc la primii 20% intrebandu-se de ce totusi nu se intampla nimic in ciuda veganismului, dietei keto, postului, curei cu struguri, etc.

Ori mai multe sanse de a se vindeca sau a se mentine sanatos are cel cu o atitudine pozitiva care face sport (chiar daca acel sport este munca fizica) decat are acela care mananca sanatos si bio si atat.

Asadar, „nu am timp, nu pot, conditia fizica nu-mi permite, sunt bolnav si ma dor toate cele, medicul, tratamentul, <introduce motiv> nu-mi da voie„.
homer_running-e1342899540910
Exista o varianta de antrenament fizic care e chiar mai benefica decat cea obisnuita a miscarii constante. Varianta se numeste antrenament pe intervale de intensitate (in engleza HIIT – High Intensity Interval Training) si ar putea fi inteleasa gandindu-ne la un atlet care in loc sa alerge cu o viteza constanta toata distanta o va face alternand sprinturi intense cu perioade in care doar merge. Cu alte cuvinte, intervalele intense de sprint sunt intercalate cu cele de repaus activ. Acelasi lucru pentru orice fel de miscare. De la aerobic la lucrul cu greutatile.

In termeni mai populari, se pare ca ducerea organismului la 80-90% din capacitatea maxima pe durata scurta e mai benefica decat un antrenament la 50% din capacitate pe o durata lunga. Cum ne dam seama care e capacitatea noastra maxima? in general dupa ritmul cardiac maxim care in general are valoarea 220 – varsta (de exemplu, capacitatea maxima a unei persoane de 35 de ani este de 185 bpm, 90% inseamna 165 bpm ritm cardiac).

Eu am remarcat asta atat in mersul pe munte unde starea de bine fizic apare atunci cand alternez mersul alert si efortul intens cu momente de pauza decat cand merg incet si constant. Acelasi lucru si la sala de sport, alergatul pe banda alternand o viteza de 6 kmph cu una de 12 kmph sau repetari intense cu greutatile alternate cu 1-2 minute de plimbat lejer prin sala obtin parca mai multe beneficii fizice si psihice din acel antrenament.
Acest tip de antrenament are beneficii mai mari decat cel obisnuit in ceea ce priveste capacitatea corpului de a se oxigena, de a folosi insulina in arderea grasimilor si construirea tesutului muscular, cresterea elasticitatii arterelor, preventia multor boli cronice. De asemenea, durata unui astfel de antrenament poate fi redusa fara a pierde niciun beneficiu in comparatie cu un antrenament clasic. E suficient un antrenament de 20 de minute cu intervale de un minut deci 10 repetari.
Eu imi imaginez asta sub forma scurgerii de la chiuveta care nu are nicio sansa sa se desfunde daca te bazezi doar pe jetul constant al robinetului pe cand daca pui capacul chiuvetei, o umpli cu apa si apoi ridici capacul producand un flux puternic de apa in conducta ai sanse mult mai mari sa reusesti:)

Antrenamentul pe intervale (HIIT) pe langa faptul ca e foarte benefic in cazul multor afectiuni cronice e si perfect adaptat vietii moderne pentru ca nu-ti ia mai mult de 20 de minute din care 10 cu adevarat intense si in felul asta nu mai poti motiva lipsa timpului pentru sedentarism.

Mai ramane doar sa vezi ce faci cu restul pretextelor:)

Surse mai detaliate aici si aici.

Anunțuri

Misterul si Muntele

Ceea ce e foarte placut la munti e ca niciodata nu vei avea senzatia ca i-ai cunoscut pe deplin. Indiferent cat ii vei strabate, indiferent cate locuri vei cunoaste, indiferent cate zile vei petrece pe munte. Mereu va ramane o particica neexplorata, o poteca nebatuta, o imagine nevazuta, un sentiment netrait in raport cu muntele. Mereu vei avea, astfel, sentimentul ca trebuie sa te intorci, ca ai nevoie sa te intorci.

Fara a sti de ce, fara a sti pentru ce sau…cine.

Astfel, accederea la misterele muntelui se face intocmai modului in care neofitii urcau treptele scolilor mistice din Grecia Antica.

BV_1

Cand faci primii pasi pe munte esti captivat de frumusetile pe care le vezi, ti se pare grea munca pe care trebuie s-o depui, de multe ori o contesti si te intrebi daca ai luat decizia buna dar totusi ai un puternic sentiment ca merita. In fapt, un soi de inocenta te invaluie si te acapareaza treptat la acel moment.

Apoi descoperi ca Muntele si Natura in general nu inseamna doar frumusete ci inseamna si forta, forta stihiilor naturii, forta apelor, forta vantului si forta ploii. Neofitul ar putea da aici proba de foc a trecerii lui catre adevarata initiere in misterele muntelui. El poate alege sa se retraga din fata acestora sau poate continua sa lupte cu intelepciune si chibzuinta cu zidurile pe care Muntele le ridica pentru a se proteja de cei care nu sunt demni sa-l cunoasca.

Iar cei trecuti de proba aceasta sunt abia la inceput caci multe alte probe le sunt rezervate celor care aleg sa vada in Munte o scoala de elevare sufleteasca prin frumusete, truda si lupta. In momentul asta, poate nimeni nu risca mai mult sa cada in dizgratie decat initiatul care crede ca a ajuns sa cunosca muntele. El va fi dupa caz dojenit pentru infatuarea de care a dat dovada sau uneori va fi aspru pedepsit. In unele cazuri, initiatul va plati cu viata nu neaparat pentru ca a gresit ci pentru ca astfel Muntele isi pastreaza sensul.

Penteleu

Astfel, rocile si padurea si frunzele si apele si vantul si ploaia, ceata, frigul, fulgerele, toate acestea devin profesori iar daca de la unii inveti ce e frica, de la altii inveti ce-i dezolarea si abandonul si orgoliul.

Inveti multe lucruri dintr-o calatorie pe munte.

Ca o lectie de viata, o calatorie te invata mai mult decat te-ar putea invata orice profesor din lumea asta.

Si da, dupa cum spuneam, muntele nu e doar frumusete si poate ca vei fi cuprins de disperare incercand sa gasesti poteca, iesirea din padure in miez de noapte bantuind padurea intunecata, poate ca vei injura si-ti vei varsa naduful pe munte si pe vreme si pe multi, poate ca ai sa cazi in coarda si ai sa-ti fracturezi piciorul sau poate ca o sa-ti degere o falca fara sa realizezi ca vantul musca din tesuturile tale insa la final ai sa iesi purificat. Poate ca va trebui sa faci frigul in padure pana la ziua sau poate vei plange fara speranta si cu spaima consumandu-te dar la sfarsit vei fi un om mai bun. Abia atunci vei fi cu adevarat initiat.

N-am incetat niciodata sa cred ca nimic din ceea ce traim, bun sau rau e menit sa ne distruga si sa ne termine viata aici pe pamant. Practic, bunul sau raul sunt variatii ale unei forte omniprezente care tinde sa ne slefuiasca pe toti. Tine doar de materialul din care suntem facuti daca cioplitul se realizeaza fara efort sau din contra, va fi nevoie de scantei.

p3

In fond, acestea nu pot fi povestite, puse in cuvinte. Muntele e o stare de spirit, o ai sau n-o ai. Cine n-a trecut prin ceea ce trebuie sa treaca pentru a intelege va avea o imagine restransa. Poate ca pot sa para abureli lirice si fantasmagorii insa de fapt, Muntele ramane un mister in masura in care si navigatul pe mare e unul, in masura in care si fotbalul e altul.

Multi trec prin toate astea, unii inteleg lucruri iar altii continua in ignoranta. Pentru marea majoritate toate acestea vor ramane mistere si asta e un lucru extraordinar.

Cum spunea si Blaga, „datoria noastra in fata unui mister adevarat nu e sa-l lamurim ci sa-l adancim asa mult incat sa-l transformam intr-un mister si mai mare” caci misterul e poate unul din cele mai frumoase si inaltatoare sentimente umane.

B1

Despre democratizarea muntelui

Tin minte ca prin anii 2000 cand am pus pentru prima oara piciorul mai serios pe munte si nu m-am rezumat doar la „beutele” cu cei din liceu executate cu precizie in Busteni, am fost mirat ca pe orice traseu din Bucegi pe care il faceai intalneai maxim un grup de 2-3 persoane. Atat! uneori ma speriam de ideea ca nu se afla niciun  om pe o raza de 3-4 km in jurul meu. Frica asta a fost singura frica de a merge pe munte pana cand am experimentat ce inseamna furtuna cu fulgere pe creasta. in fine…revenind…acum cativa ani pe munte mergeau destul de putini pe munte.

Intre timp, prin 2007, datorita siteurilor de popularizare a muntelui, scolilor de munte mult mai accesibile ca si costuri dar si a mijloacelor de informare (despre trasee, harti, etc) ponderea celor care mergeau pe munte crescuse simtitor. Au aparut zeci de bloguri de munte unde proprietarii se intreceau in a pune articole aproape saptamanale cu iesirile pe munte.

man working outdoors with laptop

Imi amintesc ca era aproape imposibil sa merg oriunde intr-unul din masivele din Romania fara sa dau de un blogger si grupul lui. Mai mult chiar, era imposibil sa mergi pe vreun traseu (marcat sau nemarcat) fara sa dai de 2-3 oameni, uneori, daca aveam „noroc”, traseul era un adevarat bulevard.  Cand ajungeam in weekenduri pe la orele 7 la indicatorul din drumul spre Plaiul Foii care indruma calatorul spre Schitul Chiliilor, nu mai putin de 8-10 masini erau deja parcate la marginea drumului, semn ca in zona erau cel putin 30 de drumeti, alpinisti, etc. Refugiile erau neincapatoare si erau sanse mari sa ramai fara loc in orice refugiu din Piatra Craiului daca nu ajungeai la timp.

Evident, nu poti sa nu te bucuri cand vezi ca din ce in ce mai multi oameni incep sa iubeasca muntele, natura si miscarea in aer liber insa tot timpul am avut impresia ca e un trend, o moda temporara incropita in jurul unor oameni care fie din dragoste de munte fie din dragoste de ban au stiut sa nasca trenduri in aceasta nisa destul de ingusta.

Se achizitionau echipamente care mai de care, magazinele de profil infloreau, salile de escalada apareau ca ciupercile dupa ploaie, banii curgeau, pozele curgeau si ele de pretutindeni iar unele comunitati de munte organizau ture pe munte cu 30-40 de participanti. o intreaga industrie catalizata si de cresterea economica bazata pe credit prin care trecea tara la vremea aia.

Insa abundenta umana pe munte nu se inregistra doar in randul celor care fac muntele la picior ci si in randul celor pentru care telecabina, telescaunul, soseaua a insemnat democratizarea muntelui. Transalpina, transfagarasanul, telecabina babele, sinaia si alte telescaune, gondole de pretutindeni ridicau orice basoldina, orice „roman verde”, orice pitipoanca si orice burtos acolo unde in urma cu 70-80 de ani ajungeau doar drumetii antrenati.  Din transalpina pana pe Parangul Mare faci doar cateva ore si urci doar vreo 400 m diferenta de nivel, basoldinele cu gratar in spate ducand de mana si un sot cu o sticla de „noroc” in mana se plimba pe platoul Bucegiului ca pe blv. Magheru, vf. Papusa din masivul Parang devine o silueta stupida atunci cand poti ajunge cu masina pe transalpina pana la cativa m de el. Unde mai pui ca cica vor sa faca o parcare de 5000 de locuri in zona pesterii muierii, cheile galbenului, de unde sa iei o gondola pana la Ranca…

La noi e inca bine, in Europa insa democratizarea muntelui a fost dusa la alt nivel. In Alpii francezi de exemplu oricine poate sa urce cu telecabina pana pe Aguille du Midi la 3800 si ceva de m. In Dolomiti se urca utilizand transportul pe cablu pana pe Tofana din Mezzo de exemplu la 3100 si ceva de m unde poti face si plaja pe o terasa cu sez-long-uri sau poti urca 50 de m mai sus pana pe varf. Omul plateste, urca, face poze, se bucura de priveliste si coboara insa drumetul nu mai experimenteaza initierea spirituala pe care ti-o da calatoria pana in varf si orgoliul de a fi printre putinii care au ajuns acolo si au avut acces la acele imagini prin tarie de caracter si vointa. Tot timpul am crezut ca seninatatea din ochii unui alpinist vine tocmai din suferintele indurate in drumul lui spre culmile inutilului si nu atat din frumusetile pe care le vede acesta ajuns pe varf. Acelea sunt doar rasplata insa slefuirea pietrei filosofale se face pe drum prin sudoare.

Revenind din digresiune si continuand naratiunea ajungem in zilele noastre cand o mare parte din blogurile aparute in urma cu 3-4 ani au fost date uitarii sau s-au reprofilat in bloguri de bicicleta (un alt trend?). in aparenta ceva s-a intamplat cu toti acei drumeti, probabil o parte s-au plictisit de stilul de viata agitat cu iesiri saptamanale, o parte s-au luat cu alte activitati, altii au emigrat, altii s-au angajat, altii n-au mai mers pe munte pentru ca n-aveau trafic pe blog si doar cativa au continuat sa scrie si in zilele noastre. probabil acei oameni pentru care muntele a insemnat mai mult decat o „moda”.

Insa ca orice criza „in W” si acest context al muntelui are parte de suisuri si coborasuri caci in timp ce bloggerii par sa nu mai fie atat de activi, o alta generatie de oameni cu un alt profil social incepe sa urce muntele si sa calatoreasca in general. Anume acei oameni care inainte de criza investeau in plasma, spoturi de lumina in apartament, terenuri, case, masini scumpe si care atunci cand criza a lovit au renuntat la bunurile de folosinta indelungata si au revenit la a investi in ei si in hedonismul intim. Cu alte cuvinte, Gica nu-si mai cumpara plasma ci merge la Ranca sau la Piatra Arsa si umple weekend de weekend statiunea/cabana. In cazul particular al Bucurestiului, sa incerci sa pleci spre munte sau spre mare vineri seara sau sambata dimineata e sinucidere curata caci drumurile-s pline de multe, foarte multe masini care merg sa-si petreaca weekendul in afara orasului. Lucrul acesta nu e valabil doar in Bucuresti ci in majoritatea zonelor din Romania unde statiunile montane, pajistile verzi, lacurile sunt luate cu asalt de o ceata pestrita. In ultimii trei ani ponderea celor care ies din oras si pleaca oriunde a crescut considerabil. Prin 2000-2007 doar la sarbatori era haos, acum haosul e prezent in fiecare weekend cu vreme frumoasa.

Ca si muntele, intregul turism a fost democratizat insa din punctul meu de vedere acest lucru nu e benefic la romani pentru ca noua ne lipseste inca civilizatia, buna crestere si respectul fata de bunurile tarii. Ori pana ne civilizam, tare mi-e frica sa nu distrugem minuntata noastra tara.

Excesul dauneaza tot timpul, democratizarea turismului dauneaza si ea desi faptul ca exista poate doar sa-mi arate ca de fapt romanul are bani si ca „se descurca” indiferent ce zice euromonitorul si ce zice mass-media. Ca sa iesi macar 3 weekenduri din oras, sa platesti cazare, masa si bautura presupune ca poti disloca macar 1000 ron lunar din veniturile tale doar pentru iesiri or daca poti face asta e clar ca nu faci parte din cei cu salariul minim pe economie, nici macar mediu…..

Intr-un fel sunt ofticat pentru ca a devenit totul prea accesibil si asta distruge si muntele si muntomanul. Care mai e farmecul unei provocari daca ai deja hartile, schitele traseelor „nemarcate” sau ale traseelor de perete? mi-as fi dorit poate sa pot merge pe munte atunci cand Acele Morarului erau intr-o zona neexplorata, mi-as fi dorit sa bat un piton ghidandu-ma doar dupa intuitie. Vremurile acelea de acum mai bine de 100 de ani mi se par vremuri romantice, misterul din spatele crestelor cred ca era extrem de fascinant pentru drumetii acelor vremi. Cand plecai la drum nici nu stiai la ce sa te astepti, era o provocare din care te intorceai cu multe invataminte. Acum ceva vreme, uneori intram in vai alpine doar documentandu-ma pe unde se intra si apoi opream documentarea, nu vroiam sa stiu ce saritori sunt, ce frumuseti, etc….imi placea sa le descopar pe parcurs avand la mine tot echipamentul necesar, evident.

Or daca ajungi pe un varf cu telecabina ca in zilele noastre sau daca pleci cu printurile si cu zeci de articole de blog citite in cap, parca senzatia nu e completa, te bucuri de priveliste insa nimic nu te mai surprinde, parca ceva lipseste si cred ca tocmai din ceea ce lipseste suntem facuti noi, oamenii….iar ala e…misterul 🙂

[Tura pe munte] Istoria unei ture solitare

La doua articole despre lyme borelioza e nevoie de unul despre non-lyme pentru destinderea atmosferei si pentru a nu uita, nici eu, nici voi cei care cititi, ca exista viata si in afara bolii sau ca pur si simplu exista viata.

Cel mai greu mi-a fost dupa diagnostic si inceperea tratamentului cu antibiotice sa vad cum prietenii „de munte” dispar unul cate unul vazandu-si de turele lor alaturi de cei sanatosi care pot sa sustina o tura mai lunga si nu au nevoie de mancare „vegetariana” pe munte (si alte tabieturi) ci de un pateu si niste slana cu ceapa. Alvin Toffler a prezis asta pentru viitor (prieteniile contextuale)

In trecut am luptat destul de mult sa am un cerc de oameni din care gaseai cel putin unu care dorea sa mearga in natura sau pe munte atunci cand le propuneam. Asa ceva e foarte greu de realizat in ziua de azi.

Asadar, boala m-a resetat la 0 si ma aflu in imposibilitatea de a mai gasi un partener de tura asa cum imi doresc: nici prea prea, nici foarte foarte. Fostii amici au deja un alt nivel si fac chestii prea grele pentru starea mea fizica iar ture prea usoare parca nu-mi vine mie sa fac. Daca nu depasesc clasicii 12 km parca nu e tura 🙂

Mr. M alaturi de care care de altfel cataram stancile si care mai tot timpul era disponibil pentru iesiri e de ceva vreme intr-o stare destul de blazata din cauza bolii (desi e si el relativ ok fizic) si nu prea mai merge nicaieri.

Asa ca dupa vreo doua weekenduri sarite mi-am spus ca nu se mai poate si ca voi pleca singur.

Sa ne fie inteles! nu ca as fi pentru mersul pe munte de unul singur pentru ca e recomandat ca in special in turele lungi/complicate sa se mearga in minim doi pentru a se ajuta reciproc in caz ca apare vreun fenomen neprevazut.

Dar cum tura pe care mi-o propusesem nu era una anevoioasa am purces asadar la orele 7:10 la trenul spre Busteni in valoare de 35 RON/biletul.

Trenul era jumatate gol asa ca am putut sa ma intind si eu si rucsacelul pe cele patru scaune din jurul mesei, sa beau ceai fierbinte facut de acasa in termos si sa continui lectura „de munte” semnata de Edmund Hillary (deh! daca nu poti sa faci tocmai ceea ce-ti doresti macar sa te „hranesti” cu literatura) in timp ce ceata deasa invaluia ceea ce ar fi putut fi panorama oferita de geamul generos.

Stiam din ziua precedenta (de pe camerele video online) ca desi jos atmosfera e mohorata, umeda si neprimitoare, sus in platoul Bucegiului e soare si chiar a fost. Indata ce am trecut de 1400 m cu telecabina ceata a ramas in urma ca o mare de nori iar in platou un soare puternic incalzea vegetatia sudica. Nicio adiere de vant, nimic, astfel incat am dat si geaca jos si polarul si am pornit la tricou pe platou de la Babele spre Omu in ideea de a ajunge in locurile pe langa care am trecut de atatea ori dar pe care nu le-am vizitat pana acum ele reprezentand doar puncte intermediare catre scopul excursiei. Astfel am ajuns langa releul Costila unde nu mai fusesem niciodata, apoi am urcat pe Vf. Gavanele apropiat ca inaltime de 2500 m(in imagine) si a carui aspect din zona Costila e destul de impresionat prin forma de piramida.

Am poposit in tihna pe varf profitand de soare si de lipsa oricarei adieri polare dinspre valea Cerbului, mai mi-am turnat o ceasca de ceai si am facut poze:

Turele solitare isi au si ele rostul lor. Te ajuta sa comunici mai mult cu tine, iti ofera timpul asta pe care in civilizatie nu prea il ai. Te fac sa te pierzi in ganduri in timp ce mergi si absorbi imaginile, aerul curat si soarele. De multe ori mi se intampla sa parcurg sute de m si sa nu-mi dau seama gandindu-ma la altceva. In plus, poti sa poposesti in fiecare loc atat cat simti nu cat vrea  grupul.

Sigur, imi luasem deja bilet de intoarcere la trenul de la 17:30 si era deja aproape orele 13 asa ca am pornit in graba spre Vf. Omu pe langa care am trecut repede. Cabana Omu e inchisa in aceasta perioada asa ca nu era nimeni acolo, doar personalul de la statia meteo era iesit pentru a face fotosinteza si a prelua poate temperaturile.

Initial as fi vrut sa cobor pe valea Morarului in Busteni dar cum peisajul pe munte oscileaza in perioada asta intre iarna (gheata, zapada, umezeala) si soare si cum vaile sunt f. umbroase incepand cu luna octombrie mi-am permis sa aleg o alta varianta si sa urc pe Vf. Bucsoiu si apoi sa cobor pe  poteca clasica – Take Ionescu.

Valea Morarului intre toamna si iarna. si Vf. Bucsoiu Mare

Coborarea de pe Bucsoiu este una lunga si anevoioasa insa nu lipsita de imagini spectaculoase, de exemplu creasta Balaurului pe care fusesem in urma cu cateva saptamani si care acum era poleita cu zapada pe partea ei nordica.

Intalnesc in saua Bucsoiului un grup de 4 baieti care coborau de pe Bucsoiu. Ii intreb ce planuri au si din calculele mele se pare ca am fi fost in acelasi timp jos la cab. Gura Diham si ii rog daca se poate sa ma ia si pe mine pana la gara in Busteni pentru ca aveam vaga senzatia ca nu voi ajunge in timp util dar si pentru ca n-aveam niciun chef sa fac drumul din valea Cerbului la picior vreme de vreo 3 km. Imi spun ca da insa ulterior nu ne-am mai gasit.

Pe vf. Bucsoiu ma opresc pentru pauza de masa. Nu stiu de ce, stand acolo si privind spre vf. Scara si spre Piatra Craiului am avut asa o multumire interioara ca am luat decizia asta de a fugi de acasa multumind din toata inima Divinitatii.

Apoi, fuga fuga prin padure pe la Prepeleac, Pichetul Rosu, Poiana Izvoarelor si in final Gura Diham tocmai cand se insera de-a binelea.  In drumul dintre Gura Diham si Busteni, avand totusi senzatia ca voi pierde trenul, am incercat sa fac autostopul la trei masini care au trecut pe langa mine,  fara succes insa.

Am ajuns in gara cu 10 minute inainte sa plece trenul insa trenul avea 50 de minute intarziere asa ca m-am apucat sa citesc si am tot citit si in tren in timp ce ascultam muzica terminand pe la Ploiesti si cartea.

Hillary ajunsese pe Everest iar eu  simteam in urma turei ca am mai obtinut o mica victorie pentru sanatate…

[Tura pe munte]Rasuciri si torsionari in Valcelul Portitelor

Trecusera deja doua saptamani de inactivitate alpina si cum sambata eram ocupat cu „batutul” nucului si cu „primenirea” jgheaburilor pentru iarna, am hotarat sa merg duminica pe munte orice ar fi. Trebuia sa-mi iau PASTILA ALPINA!

Ca de fiecare data cand incerci sa pleci pe undeva, te lovesti de opozitia posibililor parteneri de drumetie  cam de acelasi nivel cu tine. Scepticul e pe la tara de trei luni, Dl. M n-avea chef asa ca am apelat la oameni sanatosi si abia cu mari probe de persuasiune am reusit sa gasesc o persoana dornica de o vale alpina: Valea Bucsoiului + Valcelul Portitelor + Creasta Balaurului in Bucegi.

Asadar, duminica la 5:00 suna ceasul si ca de fiecare data cand trebuie sa plec si e noapte afara, am o energie iesita din comun gandindu-ma ce frumos e sa conduci la orele 6 duminica prin Bucuresti cand doar taximetristii somnorosi mai ocupa soseaua.

Mananc „miraculoasa” mancare recomandata de dr. Calin Marginean pentru „energie”: hrisca cu boia dulce, sare si ulei de masline, iau bulinele din dotare si plec.

In traseu am intrat in jur de orele 9:00. La cab. Gura Diham nu era mai mult de 1 grad insa prea putin simti frigul cand incepi sa urci panta enorma cu care incepe traseul. Mereu am urat genul asta de plecari pe traseu pentru ca te prind nepregatit si neincalzit si scot untul din tine. Noroc ca dupa vreo 20 de minute de urcare panta se indulceste si devine aproape drum plat si lat spre cab. Poiana Izvoarelor unde ajungem in jur de orele 9:45. Pe traseu n-am mai vazut niciun izvor brazdand poteca desi in alte vremuri, se putea intelege perfect de ce zona e numita a „izvoarelor”, cred ca erau nu mai putin de 20-25 de izvoare pe aceasta portiune de traseu. Acum, niciunul 😦

Mereu mi-a placut sa ajung la cab. Poiana Izvorelor pentru ca soarele diminetii bate fix in aceasta poiana si te incalzeste chiar si iarna. Stam 15 minute, mananc o banana si iau niste coenzima Q10 120 mg si 1,5 g de spirulina. Tot reteta dr. Calin Marginean pentru energie pe munte. Ce-i drept avusesem suficienta vlaga pana aici. In cei 2 L de apa din spate mi-am stors o lamaie intreaga pentru a inlocui eventualii electroliti pierduti. Deja simt ca am adaugat ceva in plus mersului pe munte. Nutritia!

De la cabana ne indreptam spre punctul numit Pichetul Rosu (in jur de 1400 m) unde pe vremuri exista o unitate militara actualmente desfiintata. Portiunea asta de drum se face in 10 minute si e de fapt o promenada. Nici nu sui, nici nu cobori. E „cel mai frumos drum de munte” in viziunea multor colegi alaturi de care am batut drumul ala. In acelasi timp, masivul Bucsoiul incepe sa ni se arate cu „palnia” lui ce colecteaza zapada din platou si o „arunca” in Valea Rea sub forma de avalanse.

De aici imi amintesc din turele trecute ca incepe un urcus scurt pana in Poiana Bucsoiului unde ajungem intr-adevar destul de repede.

Din nefericire, in perioada asta a anului soarele nu mai urca asa de mult pe cer si ramane ascuns in spatele crestelor lasand astfel permanent vaile nordice in umbra. Astfel ca in poiana Bucsoiului punem casca in cap sa nu ne loveasca vreo piatra dislocata de capre negrele ce zburda prin astfel de locuri, mananc (iarasi) combinatia: miez de dovleac, miez de floarea soarelui, polen crud, curmale, stafide, caju si miere si ii dau bice.

Nu dupa mult timp, cam 20 de minute, ajungem la confluenta celor doua valcele de pe stanga vaii Bucsoiului: valcelul Portitelor si cel al Grohotisului.

Cum valcelul Grohotisului nu ne incanta cu denumirea, alegem sa urcam pe cel al portitelor imaginandu-ne ca este vorba de multi bolovani blocati in peretii vaii pe sub care treci ca sa depasesti obstacolul.

In mare chiar asa a si fost. Multe dintre ruperile de panta (saritori) se abordeaza intrand practic in micile grote formate de bolovanii incastrati intre peretii vaii.

Initial crezusem ca obarsia acestui valcel e mai joasa decat a vaii Bucsoiului insa in final s-a dovedit ca iese in creasta pe la vreo 2100 m. Astfel fiecare saritoare noua era abordata cu intrebarea: „mai e? am inghetat!”

Si intr-adevar, era destul de frig in valea umbrita. Noroc ca aveam haine groase la mine.

Cand credeam ca totul e pe terminate si trebuie sa iesim in creasta insorita, dam de cea mai mare rupere de panta a vaii: um amfiteatru cu pereti inalti care blocheaza valea dand astfel si gradul alpin al vaii: 1B.

Pe peretii din fata sunt doua hornuri inalte de vreo 20-25 de m. Il studiem pe cel din dreapta si nu ne place, vedem un soi de traverseu pe partea stanga a amfiteatrului si nu ne place pentru ca e prea expus si nu avem de ce sa ne asiguram. Asa ca mizam totul pe hornul din stanga. Curios, urc eu pe primul prag si vad ca hornul urca in continuare printr-un spatiu ingust unde abia daca incap in latime asa ca sunt nevoit sa intru in lateral. Spatiul e super stramt si nu reusesc sa-mi blochez picioarele intre peretii hornului si sa incep sa urc impingandu-ma in picioare si „taraindu-mi” spatele de peretele opus (un soi de ramonaj). Ma caznesc, ma rotesc in toate felurile si nu reusesc. Desi observ totusi o stare psihica mai buna in comparatie cu turele trecute las partenerul sa incerce si el avand o conformatie subtirica si migniona. Evident ca reuseste. Imi arunca sfoara si ma asigura la unul din pitoanele de deasupra hornului. Urc si eu cu mare chin si cu gafaieli accelerate.

Strangem coarda si in nici 20 de minute vedem in sfarsit cat de aproape sunt stancile luminate de soare. Este ora 15:00 si iesim in sfarsit in Strunga Portitelor, in soarele caldut al toamnei.

In fata se vede Creasta Morarului, undeva in dreapta sus se vede statia meteorologica de la Vf. Omu si sub noi intreaga imensitate a vaii Morarului. Din nefericire n-am avut inspiratia sa si fotografiez limitandu-ma doar la „dintele” din poza de mai sus.

Aici luam masa de pranz 🙂 Salata de vinete pe paine,  salata de legume si in final niste nuci.

Pornim coborarea pe creasta Balaurului care este un nesfarsit vals cu poteca ce ba apare, ba dispare:

Curand, dupa o balaureala mai ceva decat creasta Balaurului prin hatisul vegetatiei abundente, pierzand si gasind de cateva ori poteca, ajungem in „zona sigura” in poiana Morarului de unde avem parte de cea mai frumoasa perspectiva asupra Acelor Morarului:

De aici urmam marcaj triunghi rosu pana la Pichetul Rosu si facem cale intoarsa pe unde am venit.

Iesim din padure cu 10 minute inainte sa se intunece complet, pe la orele 18:50.

Fara simptome, fara depresie, griji si probleme. Doar …fericit!

Evident, ajuns in civilizatie m-au pocnit iar diverse simptome de am si inceput sa ma enervez si mi-am tot zis ca o sa-mi petrec viata intr-un sport continuu. O sa fug pana la bucatarie, o sa fac exercitii cu butelia, d’astea…

Pana o sa reusesc sa ma mut definitiv pe munte!!

Si evident ca acum cand am scris raportul asta de tura m-am gandit daca o sa demotivez pe cineva sau daca o sa incurajez. Mereu am problema asta. N-as vrea sa starnesc reactii de genul: „ia uita-te si la asta cum le face in ciuda celor cu lyme care nu pot sa iasa in natura” ci doar sa arat ca totusi se poate face orice daca incerci. E drept ca daca n-as fi trecut prin boala poate ca as fi urcat si Matterhornul ala pe care il programasem in 2011 si Jungfrau si multe altele insa e bine sa ne multumim cu ce avem.

Apoi am vazut si un clip care mi-a ajuns intamplator in mesagerie cu o echipa de trei alpinisti care catara un perete „big wall” (de 1000 m diferenta verticala) DESI fiecare are cate un membru lipsa. Ba chiar unul dintre ei nu are bratul drept!! si totusi catara!

Poate ca nu vei mai ajunge sa faci aceleasi lucruri pe care le-ai fi facut sanatos fiind insa merita sa lupti pentru firimiturile alea de la masa uriasilor care te vor satura cu prisosinta!