Lipomul medicamentos

In septembrie 2011, in timp ce ma luptam cu spor cu cea de-a treia luna de antibiotic in cea mai necrutatoare combinatie : minociclina, ciprinol, tinizol, aproape peste noapte, mi-a aparut un lipom pe spate.

La inceput era mic, cat un bob de mazare strecurat sub piele insa in timp lipomul a crescut ajungand dupa 4 ani la aproape 1 cm.

Multa vreme nu m-a deranjat pentru ca nu durea si nici nu era pronuntat asa ca dupa ce am terminat cu antibioticul si lyme si am avut timp sa ma concentrez si pe altele, am incercat sa-l tratez naturist ungandu-l cu tot felul de leacuri naturiste.

Fara niciun rezultat.

Anul asta m-am hotarat sa-l scot, nu pentru ca ma durea ci pur si simplu pentru ca era pe spate si de fiecare data cand ma tolaneam in scaun, il simteam acolo.

L-am scos la dermatolog si nu a durat mai mult de 10 minute. Anestezie locala, o mica incizie, un pic de stors si poc, iata guguloiul de grasime frumos impachetat.

Mi-am imaginat ca tocmai am scos minociclina din mine pentru ca dracia aia mirosea intr-un mare fel.

Si pentru ca la inceputurile blogului, inainte de episodul lyme, am avut eu un articol despre „in cat timp se vindeca o unghie” care pana si in ziua de azi reprezinta „motorul” cu numarul doi in cautarile de google, am zis sa scriu si articolul asta despre lipom si anume in cat timp se vindeca.

Asadar, in cazul meu, incizia de pana intr-un cm s-a vindecat in 8 zile complet fara a necesita copci.

Imagine cu titlu orientativ

Carti de ajutor in lupta cu boala

Scriam acum un an aici despre cateva carti care sunt utile in lupta cu borrelioza (boala Lyme) si nu numai. Cum primesc destule mailuri in care sunt intrebat simplu: „cum sa ma vindec?”, m-am gandit ca daca tot nu pot da un raspuns simplu la aceasta problema complexa iar timp nu prea am pentru unul complex, macar sa scriu despre cartile care m-au ajutat in a intelege mai bine cum functioneaza corpul, cum reactioneaza la diferiti stimuli, cum se vindeca si mai ales, cum isi pastreaza aceasta sanatate greu dobandita.

Sigur, vindecarea inseamna ca si in sport, 10% inspiratie din carti si 90% transpiratie din vointa de a schimba ceva in viata. Parerea mea e ca daca oamenii ar intelege exact cum functioneaza lucrurile in organism, de ce alimentatia, sportul si gandirea (atitudinea) sunt asa de importante, poate ca ar avea vointa sa schimbe ceva. Or cat timp refuza sa se informeze, este de inteles de ce multi aleg sa sufere si sa se complaca in durere si deznadejde decat sa riste si sa se informeze.

Pentru o mai buna intelegere, sa ne amuzam cu filmuletul de mai jos dupa care sa trecem la lista.

 

Carti:

Patricia si Paul Bragg – „Postul – Un miracol”

Sanda Stefa – „Arta vindecarii invatata de la Valeriu Popa”

Robert Young – „Dieta Young – Miracolul PH pentru o sanatate perfecta”

Dr. Hiromi Shinia – „Enzima miracol”

Mihaita Toma – „Sistemul Imunitar – Cheia sanatatii”

Mikhail Tombak – „Vindecarea bolilor incurabile prin metode naturiste”

Ernst Gunter – „Hrana Vie – o speranta pentru fiecare”

Victor Duta – „Medicina naturista pe intelesul tuturor”

Alejandro Jungler – „Detox”

Andreas Moritz – „Scapa de pietre la ficat si fiere”

***

Eckhart Tolle – Linistea Vorbeste, Un pamant nou, Puterea prezentului

Louise Hay – Poti sa-ti vindeci viata

Vasile Andru – Terapia destinului

Brandon Bays – Calatoria

Cred ca dupa lectura catorva dintre cartile mentionate, oricine cam stie ce trebuie sa faca pentru a se vindeca. Mai trebuie doar vointa si rabdare si treaba e ca si rezolvata in aproape toate cazurile.

Daca ati mai citit carti care vi s-au parut ca ar ajuta in tot drumul asta anevoios al vindecarii nu ezitati sa impartasiti cu noi informatia caci altfel trec pe beletristica:)

Detoxifierea ficatului, a 5-a oara si ceva sinceritate

In octombrie am repetat, dupa 4 luni, procedura de detoxifiere a ficatului iar rezultatul a fost iarasi sub forma unor bile mari (1 cm) si verzi dar putine la numar.

Probabil ca adevarul e undeva la mijloc, bilele alea categoric nu vin din ficat sau din colecist dar ele contin ulei amestecat cu bila si cu tot felul de alte sedimente, toxine etc. Din pacate nu prea am timp sa merg cu ele la un laborator ceva sa mi se confirme din ce sunt facute.

In primavara vreau sa planific a 6-a detoxifiere si atunci probabil ca ma voi duce daca tot am alocat atata timp acestei proceduri.

***

A trecut mai bine de un an de cand n-am mai luat antibiotic si ma simt bine. Cred ca psihicul e cheia. Daca reusesti sa echilibrezi psihicul restul vine de la sine usor. Problema e ca psihicul e si cel mai greu de echilibrat. Daca sucuri de legume si fructe, detoxifiere si alte cele e usor sa faci si sa bei, la psihic lucrezi cu greu si conteaza si foarte mult mediul in care traiesti.

Evident ca nu vei putea sa lucrezi la echilibrarea psihicului daca familia ta e dezechilibrata, daca serviciul tau e stresant, daca esti o fire interiorizata si deprimata, daca ai rate, daca, daca, daca.

Problema e ca nu prea poti lucra folosind pastilele pentru a indrepta psihicul. Eu am incercat sa iau tot felul de precursori ai serotoninei gen 5-htp sau Sunatoare dar nu au efecte prea mari. E greu sa fii fericit si implinit cu ajutorul chimiei. Totul tine de mediul in care traiesti, de viata pe care o duci si felul in care experimentezi tu acest mediu. Daca sotul, sotia te insala, cam greu sa nu te consumi si sa nu ai probleme nervoase, daca seful te freaca la creieri, iarasi…e greu sa fii zen, daca Vodafone-ul iti trimite o factura de telefon enorma in mod nejustificat e greu sa nu te stresezi si sa te implici profund in problema. Daca esti o fire care se consuma, care are asteptari mari de la cei din jur si de la propria-i persoana, daca te nemultumeste trecutul si viata ta actuala, cam greu sa mai faci ceva in sensul asta.

Adolescent fiind, credeam ca pot  sa dau totul peste cap si sa realizez orice. Matur fiind am inteles insa ca de fapt eu sunt cel ce este dat peste cap in valtoarea vietii, ca nimic nu e la fel si ca nimic nu va fi la fel indiferent de ce schimbari voi alege sa fac. Trecutul si viitorul nu ne mai apartine si totusi isi pun amprenta puternic pe ceea ce suntem in prezent. Daca as avea un secret cu ajutorul caruia as putea schimba trecutul, l-as spune tuturor. Nu am insa si atunci nu-mi ramane mai mult de facut decat sa incerc sa reconsider cat pot de mult trecutul, din copilarie si pana in prezent caci asta ne diferentiaza pe cei care suntem „bolnavi” de ceilalti.

Cand vei ajunge sa percepi o experienta ca un om sanatos si te vei bucura de ea, cand nu te vei mai consuma din orice atunci probabil ca te vei vindeca, altfel vei ramane cu deprimarea, cu dezamagirea, cu lipsa de speranta si cu boala in dinti.

E greu sa vorbesti despre mental fara sa folosesti clisee. Fraze ca „poti daca incerci”, „trebuie sa te schimbi”sunt derizorii pentru ca sunt constient ca putini reusesc sa incerce si mai putini sa se si schimbe cu adevarat dincolo de felul cum te imbraci sau cum dialoghezi cu oamenii. Schimbarea incepe din cele mai profunde ganduri pe care le ai, din felul in care te percepi ca persoana, prin felul in care iti vezi viata prezenta si iti ierti greselile vietii trecute, prin iubirea sincera pe care o vei arata, prin prietenia onesta pe care o vei lega, prin iertarea pe care o vei acorda oamenilor de care inca te legi prin amintiri mai putin sau mai mult placute.

Nici nu stiu ce vreau sa zic exact. Ideea e ca eu mai am un drum lung de parcurs si nici nu stiu daca voi ajunge candva la capat caci trecutul se intoarce iar si iar si ma bantuie si nu ma lasa sa traiesc fericit oricat de mult imi doresc. Faptul ca nu profesez ceea ce mi-am dorit din copilarie si ca uneori privesc cu jind, nostalgie si imensa dezolare la cei ce o fac, faptul ca nu pot avea incredere in oameni, ca nu pot spune ceea ce simt, ca am avut atatea dezamagiri si esecuri, abandonuri prafuite pe masuta vietii, ca am preferat sa ma autovictimizez ca un las decat sa lupt ca un curajos,  ca nu pot vedea o lume roz asa cum mult din apropiati o vad, faptul ca iar si iar ajung sa ma deprim din cauza unor subiecte banale, faptul ca mi-e frica sa nu gresesc cu orice in fata oricui, oriunde si oricum, faptul ca mi-am dorit sa am multi prieteni si totusi nu i-am avut niciodata pentru ca n-am stiut sa-i adun si sa-i pastrez, faptul ca viata moderna e asa cum e si ca valorile in care cred au disparut de mult pe rugul modernitatii precum si multe altele ma fac sa cred ca povestea e lunga si ca e posibil sa n-aiba un sfarsit sau cel putin pot considera sfarsitul ca paginile arse ale unei carti aruncate in foc, negre, fragile si inexorabil misterioase.

Viata Post-Lyme

Au trecut 9 luni si 12 zile de cand am incetat sa mai iau tratament alopat, antibiotic. Cam atat cat ii ia unui copil reticent la a intalni lumea noastra sa se nasca. Desi e o perioada scurta, imi pare ca a trecut asa mult timp de cand n-am mai luat tratament.

Dupa decizia de a renunta inainte ca analizele sa spuna „mai ai o spirocheta ratacita sub microscop” m-am tot gandit daca am facut bine sau nu mai ales ca de-a lungul timpului am auzit tot felul de pareri absolut antitetice in legatura cu tratamentul antibiotic de foarte lunga durata.

Nici acum n-as putea spune exact daca au fost eficiente cele 10 luni de antibiotice si daca acel chin indurat a meritat. In fond, datele brute sunt si ele contradictorii astfel incat e greu de spus cat a contat si cat n-a contat antibioticul.  Mai mult chiar, foarte greu imi e sa raspund unui om care imi spune ca l-a muscat o capusa si ma intreaba ce sa faca. I-as spune sa se testeze insa daca s-ar testa in mod sigur ar afla cu stupoare ca are spirochete la microscop iar testele imunologice ar avea sanse mari sa iasa negative (daca nu le „ajuti” un pic sa iasa pozitive) asa ca raspunsul pe care il dau e sa-si faca o ELISA/PCR/LTT la cel putin doua cabinete si daca iese pozitiv….ei bine? ce? sa-i spun sa faca 2 ani de antibiotic sau din contra…2 saptamani? ar fi prea mare responsabilitatea asa ca prefer sa nu ma implic mai departe….

Cert e ca repercursiunile la nivel digestiv sunt majore caci pana in ziua de azi, fara a suplimenta cu enzime digestive, digestia si absorbtia nutrientilor in intestin e deficitara iar problema asta nu o aveam pana sa fac antibiotic. Unii au spus ca „de vina” ar fi alimentatia vegetariana pentru ca nu ma ingras insa eu chiar mananc mai mult decat mananca un om normal si consum grasimi sub forma de uleiuri vegetale si seminte.  E drept ca la 61 kg / 179 cm sunt inca in indexul de masa care spune „normal” insa pe de alta parte sunt cu 10 kg mai slab decat eram in iunie 2011.

Din fericire, faptul ca am slabit si multi mi-au spus asta, nu mi-a luat si din energie, am multa si pot fara probleme sa merg la sala de fitness 2-3 ore si sa urc muntii.

Am facut trasee de pana la 7-8 ore de mers/urcat pe munte si am pedalat pana la 70 de km intr-o singura zi fara a avea o pierdere de energie ba unde mai pui ca uneori simt ca imi e mai usor sa urc pe munte decat imi era inainte de boala. Poate unde sunt mai usor…

Categoric s-au schimbat multe in viata mea de cand m-am imbolnavit. As putea spune ca poate toate in bine. Poate de altfel, de o boala aveam nevoie sa revin pe calea care mi se potriveste cel mai bine caci de multe ori vremurile ne indeparteaza de la ceea ce ne dorim cel mai mult de la viata si ne trezim apoi ca suntem prinsi intr-un mediu unde simtim ca nu avem ce cauta. E suficient doar sa numaram de cate ori ne-am intrebat de ce am ajuns in punctul in care ne aflam, de multe ori regretam ca suntem aici si ca am fi putut fi acolo, acolo unde ne dorim si atunci dam vina pe noi si dam vina pe altii. Ne umplem de frustrari, de nemultumiri, de dezamagiri, de depresie, de ura si invidie. In final ajungem sa ne detestam ca nu suntem ceea ce am fi vrut sa traim. Cand facem asta, pare-mi-se ca intram intr-un conflict deschis cu fizicul iar acesta ca orice lucru viu care nu e iubit ajunge sa se usuce si sa se imbolnaveasca de aceea e foarte util in procesul de vindecare sa facem pace cu noi, sa ne iertam in primul rand pe noi si abia apoi pe altii.

Cred ca vindecarea a inceput pentru mine cu adevarat (si continua) atunci cand am inceput sa ma iert pentru toate lucrurile de care consideram ca doar eu ma fac vinovat. In momentul in care te ierti va fi mai usor sa-i ierti si pe ceilalti.

Pentru multi par cuvinte spuse aiurea, asa pareau si pentru mine la inceput: „ce are sula cu prefectura?” ei bine are, nu stiu de ce are insa are caci am simtit-o pe propria piele. La fel cum si mediul in care traiesti, oamenii care te agreseaza, serviciul pe care il ai, stilul de viata, toate au legatura cu boala ta caci boala nu vine ca o pedeapsa divina, ea vine ca un mesager care sa-ti spuna ca esti pe un drum gresit si ca trebuie sa te intorci, sa-ti dai reset si s-o iei de la capat sau trebuie doar sa mai ajustezi un pic directia in care mergi. In functie de caz boala poate fi mai grea sau mai usoara. Eu asa cred, anume ca oamenii care au multe de schimbat si-s mai reticenti la a face asta li se da o incercare mai grea, celor care trebuie sa faca retusuri o incercare mai usoara. Calatoria fiecaruia e sa gaseasca ce anume trebuie schimbat in viata lui.

Imi pare acum ca nimic din toate astea n-au legatura cu bacteria, cred ca in final toti vor intelege asta. Cele cateva miliarde de bacterii le-a avut si pacientul X si pacientul Y iar combinatia de 2.3.4.5 coinfectii le-a avut si X si le-a avut si Y or X a fost cazut la pat cu simptome groaznice iar Y a avut doar cateva migrene trecatoare. Majoritatea sunt Y iar multi nici nu se considera bolnavi.

Revenind, psihoza cauzata de socul unui diagnostic pus rapid, aproape absurda si atunci cand te astepti mai putin te poate duce repede la disperare de unde cu greu iesi. Daca ti se mai spune ca ai si gauri in cap si ca o sa ajungi sa-ti protezezi piciorul, tu, tanarul de 20-50 de ani atunci e clar ca se va declansa un efect psihosomatic major alimentat de disperare si uite asa boala va fi intretinuta indiferent de cat antibiotic se va face caci substantele chimice aflate in antibiotic n-au legatura cu acea chimie dereglata a creierului, cu lipsa serotoninei, a dopaminei, etc….

E foarte greu pentru un pacient ajuns dupa 2 ani de antibiotic, cu simptome, un pacient care nu mai stie incotro s-o apuce, care nu mai are incredere nici in medicul curant, cu atat mai putin in leacurile naturale, care nu are sustinerea familiei, care e condamnat de toti sa-si mai revina si la drept vorbind, multi nici nu-si mai doresc asta oricat de drastic ar suna. Multi s-au obisnuit cu starea de boala, sa fie compatimiti, pentru multi tocmai boala le-a dat un sens vietii. Am mai spus-o, n-o mai repet.

Daca vrei sa iesi repede din situatie trebuie sa te focusezi numai si numai pe vindecare si sa fii constient ca daca te compatimesti nu te vei vindeca niciodata.

Revenind la mancare, eu cred ca nici macar aspectul asta nu e decisiv in vindecare (ceilalti doi amici de care mentionam s-au vindecat fara sa tina nicio dieta) ci ideea de schimbare, acea calatorie pe care fiecare o va urma ca va vrea sau nu.

In final, nimeni nu poate spune ca s-a vindecat cu antibiotic si cu increderea in medicul curant sau cu naturiste si increderea in fortele proprii. Adevarul e la mijloc iar in ceea ce priveste lyme, majoritatea dintre noi nu s-au vindecat DOAR cu antibiotic or cine a luat si niacina sau goldenseal sau cat’s claw sau care a facut sport, sauna, masaj, etc nu poate sa stie ce l-a ajutat mai mult: minociclina sau masajul….

Viata mea post lyme inseamna zero simptome, inseamna sport (lucrul cu greutatile, alergare pe banda, bicicleta de sala), mers cu bicicleta prin oras si pe munte, facut trasee pe munte si calatorit. Inseamna o alimentatie predominant vegetariana dar mananc si ou, inseamna sucuri zilnice de legume, inseamna fructe cat se poate. Uneori, foarte rar mai mananc cate un „dulce” sub forma unei placinte de mere, dovleac, a unei clatite cu dulceata sau a unui corn cu nuca. Incerc pe cat posibil sa fiu foarte restrictiv in ceea ce priveste zaharul si faina alba precum si absolut tot ce inseamna lactate si carne. Consum uneori si vin rosu si cate un digestiv inainte de masa 🙂 asta ca sa nu par habotnic :p

Ma spal cu pasta de dinti facuta in casa, folosesc deodorante fara aluminiu si sapunuri facute in casa, filtrez sau distilez apa pe care o beau (atunci cand nu e de izvor de munte sau de adancime mare).

Cat despre suplimente, iau doar 5-HTP si enzime….

In general, o zi pe saptamana tin post negru doar cu apa distilata insa nu in fiecare saptamana ci in functie de contextul saptamanii respective.

Inca nu-mi iese sa dorm 7+ ore pe noapte din cauza lipsei de timp liber si a multitudinii de treburi….

Am facut progrese majore in ceea ce priveste stresul la serviciu, incerc si reusesc sa nu ma mai consum pe orice tema banala iar lucrul asta mi-a adus pana acum doar avantaje.

Cel mai mult conteaza linistea si armonia din viata ta. Sa iubesti si sa fii iubit, sa nu judeci oamenii ci sa-i iubesti, sa nu pleci urechea la ce a mai facut Ponta sau cel putin sa nu te enerveze moaca lui sau a lui Basescu, sa nu traiesti cu frica in san gandindu-te la viitor, sa-ti aduci aproape pe masura ce te schimbi numai oameni de calitate si cu mult bun simt, sa-ti stavilesti mania atunci cand apare pentru a evita posibile certuri. Mai presus de toate, sa-ti linistesti mintea haotica, multitudinea de ganduri care iti trec prin cap, sa faci ordine in ganduri si sa vezi imaginea de ansamblu.

Ma bucura sa vad deja ca trei colege bloggerite (viataculyme.com, boreliosis.blogspot.com, nuborrelia) s-au declarat vindecate. Cu mine as spune ca suntem deja patru. La cat mai multi si pe viitor…

 

Despre primejdii si altele cele

Vorbeam „liric” in articolul trecut despre acele „cascade” asa cum am inteles sa denumesc metaforic acele primejdii ce ne asteapta pe parcursul vindecarii unei boli, de acele ultime incercari ce ne-au fost rezervate in contextul bolii. Mai pe scurt, invitam sa nu spunem „hop!” pana n-am sarit parleazul.

Nu invitam nici sa stam cu frica in san din cauza bolii ce s-ar putea intoarce ci incercam sa indemn la vigilenta.

Daca admitem ca boala are o componenta psihica marcanta fie ca aceasta componenta contribuie la declansarea si intretinerea bolii, fie ca influenteaza decisiv vindecarea, am putea spune ca una dintre primejdiile „cascada” vin tocmai din psihic.

Sa zicem ca ai invatat o gramada de chestii si de natura fizica si de natura psihica, sa zicem ca multe probleme ti le-ai rezolva iar altele sunt in curs de rezolvare, sa zicem chiar ca te-ai schimbat ca stil de viata si chiar mai mult de atat: te-ai schimbat pana si in gandire!

…si sa zicem ca vindecarea evidenta a inceput fie in urma unui tratament medicamentos dublat de alte terapii fie pur si simplu. Vezi ca te simti mai bine de la o zi la alta si pe zi ce trece capeti si mai multa incredere. Lucrurile ce candva nici nu mai visai sa le poti face devin acum tangibile.

Eh, cred ca toti ne amintim, cunoastem si chiar traim actualmente cum boala ne altereaza in prima faza puternic caracterul. Din lumea noastra glorioasa, activa dar de cele mai multe ori obisnuita, ne trezim ca devenim supusi in fata sortii, ego-ul ne este zdrobit, de cele mai multe ori din pozitia de victima incepem sa devenim altruisti si ne rugam sa le fie altora bine iar cei mai ecologisti vor vrea chiar sa salveze planeta, oricum, pe scurt boala ne schimba.

Boala ne schimba si cele mai greu de anulat sunt obiceiurile si gandurile care au si provocat (ca o componenta a unui tot) boala. Ca si in metafizica religioasa, ingerii sunt usor de gonit de langa noi insa dracii greu se dau dusi. Asa si cu gandurile si obiceiurile care nu s-au potrivit misiunii noastre personale.

Poate ca unii inceteaza sa mai urasca oamenii/umanitatea si lumea in care traim. Poate ca unii incep sa-si aprecieze mai mult viata si renunta la „viata e de rahat”, poate ca altii nu mai merg in localuri pline de fum iar altii invata sa faca usor compromisuri.  Sigur, uneori obiceiurile distructive se exacerbeaza la aparitia bolii si supararea devine cronica. Aceastia sufera cel mai rau insa nu despre ei vorbim aici.

Intr-o lume ideala, parerea mea e ca individul ar trebui sa aiba acel caracter pe care il avem atunci cand ne-a fost zdrobit ego-ul lasandu-ne intr-o stare de renuntare/abandon (facand abstractie de tristetea inerenta bolii). Cand folosesc cuvantul „renuntare” nu-mi imaginez resemnare si zacut in mocirla situatiei ci la abandonul tuturor mandriilor, principiilor mai mult sau mai putin justificate, a tuturor pietrelor de hotar pe care am ales sa ni le punem justificat sau nu pe drumul vietii noastre. Pe scurt, renuntarea inseamna abandonul egoului. Cum identificam aceasta stare? eu zic ca o realizam atunci cand nu ne mai este rusine de ceilalti de ceea ce suntem ACUM (bolnavi) si cand am acceptat situatia data fara s-o criticam.

Gandindu-ma la acele momente, realizez ca eram dezbracat de toate orgoliile prostesti si aceasta goliciune sufleteasca lasa loc unei alte lumii sa umple constiinta: o lume mai buna.

Astfel am trecut aproape subit de la a disconsidera umanitatea si individul in mod special la a iubi umanitatea si individul. Am trecut de la masca de om inchis in palatul de clestar care cu greu se poate cobori spre a discuta cu masele la om care aprecia orice discutie si oricine si n-o faceam din complezenta, o faceam pentru ca simteam. In fine, o gramada de lucruri s-au anulat si ulterior mi-au relevat ca traind asa imi e mai bine.

Si-acum vine partea cu primejdia.

Primejdia asta mare o reprezinta tocmai intoarcerea la acele valori anterioare bolii (despre care am admis ca au contribuit la aparitia bolii). Nici nu-ti dai seama cand gandirea pre-boala se intoarce pe masura ce te simti bine, chiar foarte bine. Incepi iar sa dispretuiesti oamenii, iar sa ai ganduri distructive, incepi iar sa ai pretentii de la altii, de la viata si chiar de la Divinitate si pe nepusa masa te trezesti ca ai trecut de la „Doamne, ajuta-ma!” la „Cine mai e si Dumnezeu asta?”. Evident, am folosit o paralela bruta insa nimeni n-are nevoie de abandonul ego-ului atunci cand este sanatos (si eventual are bani). Pe parcursul bolii ego-ul fusese bagat intr-o cutiuta mica si pregatit de pus pe jar iar acum, la vindecare, ego-ul revine cu aceleasi principii care iti faceau viata un chin inainte fara ca tu sa o constientizezi.

Greutatea cea mai mare la acest punct este sa-ti pastrezi starea „de boala” (fara componentele ei negative ci doar ce am mentionat mai sus) si in sanatate pentru ca majoritatea n-o fac si de cele mai multe ori dupa un timp o iau de la capat cu vechile cutume (fizice si psihice) care necorectate la timp vor duce iar la boala.

Adica….de ce naiba sa mai bei sucuri daca te simti bine? de ce sa nu gusti o tigara daca tot ti-e bine? nu cred ca o astfel de atitudine denota slabiciune individuala ci doar o lipsa de vigilenta asupra a ceea ce ti se intampla si cum ego-ul distructiv isi reintra in drepturi.  Ca individ e aproape imposibil sa-ti pastrezi aceasta vigilenta asupra propriei tale atitudini asa ca o analiza mai obiectiva ati putea sa gasiti la altii. in momentul in care ti se va spune: „esti ca inainte de boala” inseamna ca pe undeva ai fost pacalit si ca ai pierdut schimbarea pe care trebuia s-o faci.

Cum iti dai seama ca ai reusit? atunci cand privesti spre perioada de dinainte de boala si pare ca face parte dintr-o alta viata si ca tu, cel de acum, nu prea mai ai legaturi cu tu, cel de atunci.

Eu n-am reusit. Dar voi?