Despre primejdii si altele cele

Vorbeam „liric” in articolul trecut despre acele „cascade” asa cum am inteles sa denumesc metaforic acele primejdii ce ne asteapta pe parcursul vindecarii unei boli, de acele ultime incercari ce ne-au fost rezervate in contextul bolii. Mai pe scurt, invitam sa nu spunem „hop!” pana n-am sarit parleazul.

Nu invitam nici sa stam cu frica in san din cauza bolii ce s-ar putea intoarce ci incercam sa indemn la vigilenta.

Daca admitem ca boala are o componenta psihica marcanta fie ca aceasta componenta contribuie la declansarea si intretinerea bolii, fie ca influenteaza decisiv vindecarea, am putea spune ca una dintre primejdiile „cascada” vin tocmai din psihic.

Sa zicem ca ai invatat o gramada de chestii si de natura fizica si de natura psihica, sa zicem ca multe probleme ti le-ai rezolva iar altele sunt in curs de rezolvare, sa zicem chiar ca te-ai schimbat ca stil de viata si chiar mai mult de atat: te-ai schimbat pana si in gandire!

…si sa zicem ca vindecarea evidenta a inceput fie in urma unui tratament medicamentos dublat de alte terapii fie pur si simplu. Vezi ca te simti mai bine de la o zi la alta si pe zi ce trece capeti si mai multa incredere. Lucrurile ce candva nici nu mai visai sa le poti face devin acum tangibile.

Eh, cred ca toti ne amintim, cunoastem si chiar traim actualmente cum boala ne altereaza in prima faza puternic caracterul. Din lumea noastra glorioasa, activa dar de cele mai multe ori obisnuita, ne trezim ca devenim supusi in fata sortii, ego-ul ne este zdrobit, de cele mai multe ori din pozitia de victima incepem sa devenim altruisti si ne rugam sa le fie altora bine iar cei mai ecologisti vor vrea chiar sa salveze planeta, oricum, pe scurt boala ne schimba.

Boala ne schimba si cele mai greu de anulat sunt obiceiurile si gandurile care au si provocat (ca o componenta a unui tot) boala. Ca si in metafizica religioasa, ingerii sunt usor de gonit de langa noi insa dracii greu se dau dusi. Asa si cu gandurile si obiceiurile care nu s-au potrivit misiunii noastre personale.

Poate ca unii inceteaza sa mai urasca oamenii/umanitatea si lumea in care traim. Poate ca unii incep sa-si aprecieze mai mult viata si renunta la „viata e de rahat”, poate ca altii nu mai merg in localuri pline de fum iar altii invata sa faca usor compromisuri.  Sigur, uneori obiceiurile distructive se exacerbeaza la aparitia bolii si supararea devine cronica. Aceastia sufera cel mai rau insa nu despre ei vorbim aici.

Intr-o lume ideala, parerea mea e ca individul ar trebui sa aiba acel caracter pe care il avem atunci cand ne-a fost zdrobit ego-ul lasandu-ne intr-o stare de renuntare/abandon (facand abstractie de tristetea inerenta bolii). Cand folosesc cuvantul „renuntare” nu-mi imaginez resemnare si zacut in mocirla situatiei ci la abandonul tuturor mandriilor, principiilor mai mult sau mai putin justificate, a tuturor pietrelor de hotar pe care am ales sa ni le punem justificat sau nu pe drumul vietii noastre. Pe scurt, renuntarea inseamna abandonul egoului. Cum identificam aceasta stare? eu zic ca o realizam atunci cand nu ne mai este rusine de ceilalti de ceea ce suntem ACUM (bolnavi) si cand am acceptat situatia data fara s-o criticam.

Gandindu-ma la acele momente, realizez ca eram dezbracat de toate orgoliile prostesti si aceasta goliciune sufleteasca lasa loc unei alte lumii sa umple constiinta: o lume mai buna.

Astfel am trecut aproape subit de la a disconsidera umanitatea si individul in mod special la a iubi umanitatea si individul. Am trecut de la masca de om inchis in palatul de clestar care cu greu se poate cobori spre a discuta cu masele la om care aprecia orice discutie si oricine si n-o faceam din complezenta, o faceam pentru ca simteam. In fine, o gramada de lucruri s-au anulat si ulterior mi-au relevat ca traind asa imi e mai bine.

Si-acum vine partea cu primejdia.

Primejdia asta mare o reprezinta tocmai intoarcerea la acele valori anterioare bolii (despre care am admis ca au contribuit la aparitia bolii). Nici nu-ti dai seama cand gandirea pre-boala se intoarce pe masura ce te simti bine, chiar foarte bine. Incepi iar sa dispretuiesti oamenii, iar sa ai ganduri distructive, incepi iar sa ai pretentii de la altii, de la viata si chiar de la Divinitate si pe nepusa masa te trezesti ca ai trecut de la „Doamne, ajuta-ma!” la „Cine mai e si Dumnezeu asta?”. Evident, am folosit o paralela bruta insa nimeni n-are nevoie de abandonul ego-ului atunci cand este sanatos (si eventual are bani). Pe parcursul bolii ego-ul fusese bagat intr-o cutiuta mica si pregatit de pus pe jar iar acum, la vindecare, ego-ul revine cu aceleasi principii care iti faceau viata un chin inainte fara ca tu sa o constientizezi.

Greutatea cea mai mare la acest punct este sa-ti pastrezi starea „de boala” (fara componentele ei negative ci doar ce am mentionat mai sus) si in sanatate pentru ca majoritatea n-o fac si de cele mai multe ori dupa un timp o iau de la capat cu vechile cutume (fizice si psihice) care necorectate la timp vor duce iar la boala.

Adica….de ce naiba sa mai bei sucuri daca te simti bine? de ce sa nu gusti o tigara daca tot ti-e bine? nu cred ca o astfel de atitudine denota slabiciune individuala ci doar o lipsa de vigilenta asupra a ceea ce ti se intampla si cum ego-ul distructiv isi reintra in drepturi.  Ca individ e aproape imposibil sa-ti pastrezi aceasta vigilenta asupra propriei tale atitudini asa ca o analiza mai obiectiva ati putea sa gasiti la altii. in momentul in care ti se va spune: „esti ca inainte de boala” inseamna ca pe undeva ai fost pacalit si ca ai pierdut schimbarea pe care trebuia s-o faci.

Cum iti dai seama ca ai reusit? atunci cand privesti spre perioada de dinainte de boala si pare ca face parte dintr-o alta viata si ca tu, cel de acum, nu prea mai ai legaturi cu tu, cel de atunci.

Eu n-am reusit. Dar voi?

Anunțuri

Iarasi despre boala, liric

parlee-troy-mary-mountain-river-in-spring-bc-can

In ultimele saptamani am inceput sa fiu destul de activ in ceea ce priveste plimbarile prin natura. Am urcat iarasi pe vf. Piatra Mare la 1900 m printr-o ceata laptoasa, am pedalat prin zapada prin muntii Baiului si apoi in coborare pe asfalt din Azuga pana in Cimpina, am facut doua trasee la picior prin Tusnad la lacul Sf. Ana si…particularitatea sezonului e ca zapezile de la altitudini mari se topesc si se transforma in rauri, paraie involburate, cascade cu sunet asurzitor si ma gandeam ca si calatoria prin boala si prin vindecare e ca cea cu pluta pe un rau de munte. Ai parte de momente cand curgerea apei iti accelereaza calatoria, ai momente in care sari peste praguri si esti zdruncinat, tulburat si ametit, ai momente cand te invarti pe loc fara sa mai ai idee incotro, prins in valtoarea de la baza unei caderi de apa.

Ca si raul de munte, calatoria spre vindecare incepe in amontele tumultos, involburat si rapid si sfarseste in aval cand totul se linisteste, perspectiva ingusta se largeste si doar cateva pietre ce-ti lovesc pluta te mai trezesc din reverie si-ti reamintesc ca esti inca pe rau.

Asta pentru ca natura te tine alert caci uneori, in aval, cand pare ca totul e lin si mai e un pic pana la varsare te asteapta un ultim hop, o ultima cascada, una imensa, poate cea mai mare.
O ultima provocare ce ar putea fi chiar adevarata cauza a situatiei tale actuale iar tot ce ai realizat pana acum a facut doar sa inlature praful pentru ca tu sa vezi ceea ce n-ai fi vazut daca n-ai fi inceput mai intai cu maturatul.

Auzi zgomotul asurzitor si simti raceala vaporilor de apa insa totusi te gandesti ca ce a fost mai greu a trecut.

Trebuie sa ai grija pana la final, sa ramai alert si sa nu scapi carma din mana caci abia ajuns la tarm vei putea vedea intreaga imagine a raului, din crestele involburate si reci si pana la pajistile inverzite.

Probabil ca atunci vei fi nu doar vindecat ci si un om mai bun.

Din punct de vedere sufletesc, natura a ramas acelasi panaceu ca si inainte sa-mi intersectez viata cu o capusa. Uneori imi vine sa plang datorita frumusetii careia nu-i pot aduce suficienta slava oricat as incerca.

Abia astept sa pun iar cortul langa un rau si sa adorm ascultandu-i susurul intrerupt doar de gâzele noptii si de pasarile nocturne. Un adevarat miracol…