[Tura pe munte] Istoria unei ture solitare

La doua articole despre lyme borelioza e nevoie de unul despre non-lyme pentru destinderea atmosferei si pentru a nu uita, nici eu, nici voi cei care cititi, ca exista viata si in afara bolii sau ca pur si simplu exista viata.

Cel mai greu mi-a fost dupa diagnostic si inceperea tratamentului cu antibiotice sa vad cum prietenii „de munte” dispar unul cate unul vazandu-si de turele lor alaturi de cei sanatosi care pot sa sustina o tura mai lunga si nu au nevoie de mancare „vegetariana” pe munte (si alte tabieturi) ci de un pateu si niste slana cu ceapa. Alvin Toffler a prezis asta pentru viitor (prieteniile contextuale)

In trecut am luptat destul de mult sa am un cerc de oameni din care gaseai cel putin unu care dorea sa mearga in natura sau pe munte atunci cand le propuneam. Asa ceva e foarte greu de realizat in ziua de azi.

Asadar, boala m-a resetat la 0 si ma aflu in imposibilitatea de a mai gasi un partener de tura asa cum imi doresc: nici prea prea, nici foarte foarte. Fostii amici au deja un alt nivel si fac chestii prea grele pentru starea mea fizica iar ture prea usoare parca nu-mi vine mie sa fac. Daca nu depasesc clasicii 12 km parca nu e tura 🙂

Mr. M alaturi de care care de altfel cataram stancile si care mai tot timpul era disponibil pentru iesiri e de ceva vreme intr-o stare destul de blazata din cauza bolii (desi e si el relativ ok fizic) si nu prea mai merge nicaieri.

Asa ca dupa vreo doua weekenduri sarite mi-am spus ca nu se mai poate si ca voi pleca singur.

Sa ne fie inteles! nu ca as fi pentru mersul pe munte de unul singur pentru ca e recomandat ca in special in turele lungi/complicate sa se mearga in minim doi pentru a se ajuta reciproc in caz ca apare vreun fenomen neprevazut.

Dar cum tura pe care mi-o propusesem nu era una anevoioasa am purces asadar la orele 7:10 la trenul spre Busteni in valoare de 35 RON/biletul.

Trenul era jumatate gol asa ca am putut sa ma intind si eu si rucsacelul pe cele patru scaune din jurul mesei, sa beau ceai fierbinte facut de acasa in termos si sa continui lectura „de munte” semnata de Edmund Hillary (deh! daca nu poti sa faci tocmai ceea ce-ti doresti macar sa te „hranesti” cu literatura) in timp ce ceata deasa invaluia ceea ce ar fi putut fi panorama oferita de geamul generos.

Stiam din ziua precedenta (de pe camerele video online) ca desi jos atmosfera e mohorata, umeda si neprimitoare, sus in platoul Bucegiului e soare si chiar a fost. Indata ce am trecut de 1400 m cu telecabina ceata a ramas in urma ca o mare de nori iar in platou un soare puternic incalzea vegetatia sudica. Nicio adiere de vant, nimic, astfel incat am dat si geaca jos si polarul si am pornit la tricou pe platou de la Babele spre Omu in ideea de a ajunge in locurile pe langa care am trecut de atatea ori dar pe care nu le-am vizitat pana acum ele reprezentand doar puncte intermediare catre scopul excursiei. Astfel am ajuns langa releul Costila unde nu mai fusesem niciodata, apoi am urcat pe Vf. Gavanele apropiat ca inaltime de 2500 m(in imagine) si a carui aspect din zona Costila e destul de impresionat prin forma de piramida.

Am poposit in tihna pe varf profitand de soare si de lipsa oricarei adieri polare dinspre valea Cerbului, mai mi-am turnat o ceasca de ceai si am facut poze:

Turele solitare isi au si ele rostul lor. Te ajuta sa comunici mai mult cu tine, iti ofera timpul asta pe care in civilizatie nu prea il ai. Te fac sa te pierzi in ganduri in timp ce mergi si absorbi imaginile, aerul curat si soarele. De multe ori mi se intampla sa parcurg sute de m si sa nu-mi dau seama gandindu-ma la altceva. In plus, poti sa poposesti in fiecare loc atat cat simti nu cat vrea  grupul.

Sigur, imi luasem deja bilet de intoarcere la trenul de la 17:30 si era deja aproape orele 13 asa ca am pornit in graba spre Vf. Omu pe langa care am trecut repede. Cabana Omu e inchisa in aceasta perioada asa ca nu era nimeni acolo, doar personalul de la statia meteo era iesit pentru a face fotosinteza si a prelua poate temperaturile.

Initial as fi vrut sa cobor pe valea Morarului in Busteni dar cum peisajul pe munte oscileaza in perioada asta intre iarna (gheata, zapada, umezeala) si soare si cum vaile sunt f. umbroase incepand cu luna octombrie mi-am permis sa aleg o alta varianta si sa urc pe Vf. Bucsoiu si apoi sa cobor pe  poteca clasica – Take Ionescu.

Valea Morarului intre toamna si iarna. si Vf. Bucsoiu Mare

Coborarea de pe Bucsoiu este una lunga si anevoioasa insa nu lipsita de imagini spectaculoase, de exemplu creasta Balaurului pe care fusesem in urma cu cateva saptamani si care acum era poleita cu zapada pe partea ei nordica.

Intalnesc in saua Bucsoiului un grup de 4 baieti care coborau de pe Bucsoiu. Ii intreb ce planuri au si din calculele mele se pare ca am fi fost in acelasi timp jos la cab. Gura Diham si ii rog daca se poate sa ma ia si pe mine pana la gara in Busteni pentru ca aveam vaga senzatia ca nu voi ajunge in timp util dar si pentru ca n-aveam niciun chef sa fac drumul din valea Cerbului la picior vreme de vreo 3 km. Imi spun ca da insa ulterior nu ne-am mai gasit.

Pe vf. Bucsoiu ma opresc pentru pauza de masa. Nu stiu de ce, stand acolo si privind spre vf. Scara si spre Piatra Craiului am avut asa o multumire interioara ca am luat decizia asta de a fugi de acasa multumind din toata inima Divinitatii.

Apoi, fuga fuga prin padure pe la Prepeleac, Pichetul Rosu, Poiana Izvoarelor si in final Gura Diham tocmai cand se insera de-a binelea.  In drumul dintre Gura Diham si Busteni, avand totusi senzatia ca voi pierde trenul, am incercat sa fac autostopul la trei masini care au trecut pe langa mine,  fara succes insa.

Am ajuns in gara cu 10 minute inainte sa plece trenul insa trenul avea 50 de minute intarziere asa ca m-am apucat sa citesc si am tot citit si in tren in timp ce ascultam muzica terminand pe la Ploiesti si cartea.

Hillary ajunsese pe Everest iar eu  simteam in urma turei ca am mai obtinut o mica victorie pentru sanatate…

Valea Alba – Brana Mare a Costilei – Brana Aeriana

Cred ca am in rss feder peste treizeci de bloguri de munte si outdoor. In fiecare zi descopar unul nou. Primind tot timpul update-uri si citindu-le abia ma pot abtine sa nu ma sui in masina si sa plec de nebun pentru a cuprinde toata tara si toti muntii intr-o calatorie cat o lectie de viata care sa ma poata face sa spun ca am vazut intreaga Romanie.

Cred ca efectul asta de blog de munte si natura s-a propagat asemenea unui bulgare de zapada. Toti muntomanii, ademenindu-se unii pe altii in a se intrece in trasee scrise pe hartia…digitala pentru a li se intipari mai bine in biblioteca minunata a amintirilor, au ajuns sa dezvolte o adevarata industrie a turelor pe munte.

Unii ies cat le permite timpul, altii cat le permit banii, altii ies tot timpul, weekend de weekend astfel ca ajung sa ma intreb cine le face curat acasa? Mai sunt doua primejdii legate de bloguri. Prima ar fi uitarea modestiei, o caracteristica importanta a unui om al muntelui (am vazut cazuri de infatuari alpine) si doi: ideea de a face ture multe doar pentru a avea ce pune pe blog uitand astfel poate de unele activitati care le asteapta si ele atentia.  Cum si eu am uitat saptamani intregi sa mai sterg praful si sa adun insectele din camera fiind tot timpul plecat. Pe vremuri.

Simtindu-ma din ce in ce mai bine pe masura ce antibioticele imi ies din sange si devenind apt de urcare, am hotarat weekendul trecut sa fac o tura nici prea usoara, nici prea grea de o singura zi. In Bucegi.

Plecand de la 5:30 din Bucuresti si ajungand la 8:00 in Busteni, am reusit sa plecam pe traseu la 8:15 luand directia Vaii Albe.

Traseul incepe de la Caminul Alpin si urmeaza cateva minute triunghi rosu, urmand ca apoi sa paraseasca poteca „marcata” si sa tina stanga tot timpul pana „La Verdeata” (~1500m). Traseul spre V.A era pe vremuri marcat cu triunghi galben iar o parte din marcaje mai sunt inca vizibile.

Facand totusi acest traseu de nenumarate ori, n-am avut nicio surpriza neplacuta,  ignorand cativa copaci taiati si lasati in mijlocul potecii, romaneste.

In doar 1h15minute am reusit sa ajungem „La Verdeata” punctul de unde ni se dezvaluie Valea Alba in intreaga ei splendoare, inconjurata de celelalte minuni: in dreapta peretele vaii albe cu celebrele trasee si fisuri in conglomerat, in stanga peretele albisoarelor, creasta picaturii.

Tot timpul am adorat urcusul pe vai, mult mai placute decat urcusul prin padure care poate sa devina monoton la un moment dat. In Valea Alba, in aceasta duminica e o liniste de mormant, doar pietrele rostogolite de caprele negre te mai fac sa tresari din starea meditativa in care esti fortat sa intri. Saritoarele nu ne pun probleme, pe cea a Carnului ma decid pentru prima oara sa o ocolesc prin dreapta dupa ce de multe ori am preferat s-o iau in plin, prin valcelul care te scoate intr-o curba de nivel ce duce fix deasupra ei.

Eh, urcand in continuare, la 50 de m verticali mai sus dupa saritoarea din poza care se ocoleste prin stanga, desi soarele ne bate in cap, pe dreapta reusim sa gasim intrarea in Brana Mare a Costilei (altitudine ~ 2100 m).

Brana din punctul in care se intra in ea ar trebui sa arate cam ca in poza mai sus. Se distinge o poteca firava imediat dupa ce ai trecut pe iarba din dreapta Vaii Albe.

De aici incepe o adevarata poveste urmand drumul extrem de spectaculos, cu tenta usor crescatoare, al branei pe la baza unor pereti cu istorie alpina si in acelasi timp, prin partea de sus a altor trasee de mare angajament alpin, taind Blidul Uriasilor, relevand in fine, intreaga Vale a Prahovei si o imagine epica a fundului Vaii Albe cu locul „La Verdeata” vazut de la vreo 600 de m inaltime precum si intregul perete al Albisoarelor si impunatoarea Cruce a Eroilor.

De la coltul lui Gelepeanu (aprox. 2250m), desi BMC continua spre versantul nordic al Costilei, ajungand pana in zona Vaii Priponului, noi am ales sa coboram pe creasta Vaii Albe pana la Brana Aeriana. Sunt unele portiuni in creasta vaii albe unde-s batute pitoane de rapel care pot fi extrem de utile pentru a nu mai descatara cu emotii unele portiuni.

Coltul lui Gelepeanu – acces facil spre platoul Bucegiului

Floare de Colt

si de la BA, admirand imensitatea celui mai mare perete din tara am continuat prin hatisurile si vegetatia intensa care decoreaza poteca ce ne scoate la cativa zeci de m de refugiul Costila.

Atentie mare la coborarea de pe Brana Aeriana, dupa ce treceti de jnepenis, la un moment dat poteca face dreapta in directia opusa refugiului, urmati-o caci dupa ce coborati un valcel destul de lung, poteca se orienteaza iarasi spre refugiu si spre Tancul Mic.

Cam asta a fost iesirea. Ajuns la masina am realizat ca-s rupt de oboseala. Nu mai mi-a ramas decat sa mananc o ciorba la Casa Ancutei si apoi sa injur pentru a n-a oara lucrarile interminabile de la podul de la iesirea din Sinaia.

Pe scurt:

Busteni (Caminul Alpin) – „La Verdeata” 1h15min

„La Verdeata” – Intrarea in BMC : 2h

Parcurgerea BMC pana la Coltul lui Gelepeanu: 3h (cu pauza de masa de pranz)

Coborarea pe creasta Vaii Albe – BA – ref. Costila – Caminul Alpin: 4h

Diferenta de nivel: 1400 m