[Tura pe munte] Istoria unei ture solitare

La doua articole despre lyme borelioza e nevoie de unul despre non-lyme pentru destinderea atmosferei si pentru a nu uita, nici eu, nici voi cei care cititi, ca exista viata si in afara bolii sau ca pur si simplu exista viata.

Cel mai greu mi-a fost dupa diagnostic si inceperea tratamentului cu antibiotice sa vad cum prietenii „de munte” dispar unul cate unul vazandu-si de turele lor alaturi de cei sanatosi care pot sa sustina o tura mai lunga si nu au nevoie de mancare „vegetariana” pe munte (si alte tabieturi) ci de un pateu si niste slana cu ceapa. Alvin Toffler a prezis asta pentru viitor (prieteniile contextuale)

In trecut am luptat destul de mult sa am un cerc de oameni din care gaseai cel putin unu care dorea sa mearga in natura sau pe munte atunci cand le propuneam. Asa ceva e foarte greu de realizat in ziua de azi.

Asadar, boala m-a resetat la 0 si ma aflu in imposibilitatea de a mai gasi un partener de tura asa cum imi doresc: nici prea prea, nici foarte foarte. Fostii amici au deja un alt nivel si fac chestii prea grele pentru starea mea fizica iar ture prea usoare parca nu-mi vine mie sa fac. Daca nu depasesc clasicii 12 km parca nu e tura 🙂

Mr. M alaturi de care care de altfel cataram stancile si care mai tot timpul era disponibil pentru iesiri e de ceva vreme intr-o stare destul de blazata din cauza bolii (desi e si el relativ ok fizic) si nu prea mai merge nicaieri.

Asa ca dupa vreo doua weekenduri sarite mi-am spus ca nu se mai poate si ca voi pleca singur.

Sa ne fie inteles! nu ca as fi pentru mersul pe munte de unul singur pentru ca e recomandat ca in special in turele lungi/complicate sa se mearga in minim doi pentru a se ajuta reciproc in caz ca apare vreun fenomen neprevazut.

Dar cum tura pe care mi-o propusesem nu era una anevoioasa am purces asadar la orele 7:10 la trenul spre Busteni in valoare de 35 RON/biletul.

Trenul era jumatate gol asa ca am putut sa ma intind si eu si rucsacelul pe cele patru scaune din jurul mesei, sa beau ceai fierbinte facut de acasa in termos si sa continui lectura „de munte” semnata de Edmund Hillary (deh! daca nu poti sa faci tocmai ceea ce-ti doresti macar sa te „hranesti” cu literatura) in timp ce ceata deasa invaluia ceea ce ar fi putut fi panorama oferita de geamul generos.

Stiam din ziua precedenta (de pe camerele video online) ca desi jos atmosfera e mohorata, umeda si neprimitoare, sus in platoul Bucegiului e soare si chiar a fost. Indata ce am trecut de 1400 m cu telecabina ceata a ramas in urma ca o mare de nori iar in platou un soare puternic incalzea vegetatia sudica. Nicio adiere de vant, nimic, astfel incat am dat si geaca jos si polarul si am pornit la tricou pe platou de la Babele spre Omu in ideea de a ajunge in locurile pe langa care am trecut de atatea ori dar pe care nu le-am vizitat pana acum ele reprezentand doar puncte intermediare catre scopul excursiei. Astfel am ajuns langa releul Costila unde nu mai fusesem niciodata, apoi am urcat pe Vf. Gavanele apropiat ca inaltime de 2500 m(in imagine) si a carui aspect din zona Costila e destul de impresionat prin forma de piramida.

Am poposit in tihna pe varf profitand de soare si de lipsa oricarei adieri polare dinspre valea Cerbului, mai mi-am turnat o ceasca de ceai si am facut poze:

Turele solitare isi au si ele rostul lor. Te ajuta sa comunici mai mult cu tine, iti ofera timpul asta pe care in civilizatie nu prea il ai. Te fac sa te pierzi in ganduri in timp ce mergi si absorbi imaginile, aerul curat si soarele. De multe ori mi se intampla sa parcurg sute de m si sa nu-mi dau seama gandindu-ma la altceva. In plus, poti sa poposesti in fiecare loc atat cat simti nu cat vrea  grupul.

Sigur, imi luasem deja bilet de intoarcere la trenul de la 17:30 si era deja aproape orele 13 asa ca am pornit in graba spre Vf. Omu pe langa care am trecut repede. Cabana Omu e inchisa in aceasta perioada asa ca nu era nimeni acolo, doar personalul de la statia meteo era iesit pentru a face fotosinteza si a prelua poate temperaturile.

Initial as fi vrut sa cobor pe valea Morarului in Busteni dar cum peisajul pe munte oscileaza in perioada asta intre iarna (gheata, zapada, umezeala) si soare si cum vaile sunt f. umbroase incepand cu luna octombrie mi-am permis sa aleg o alta varianta si sa urc pe Vf. Bucsoiu si apoi sa cobor pe  poteca clasica – Take Ionescu.

Valea Morarului intre toamna si iarna. si Vf. Bucsoiu Mare

Coborarea de pe Bucsoiu este una lunga si anevoioasa insa nu lipsita de imagini spectaculoase, de exemplu creasta Balaurului pe care fusesem in urma cu cateva saptamani si care acum era poleita cu zapada pe partea ei nordica.

Intalnesc in saua Bucsoiului un grup de 4 baieti care coborau de pe Bucsoiu. Ii intreb ce planuri au si din calculele mele se pare ca am fi fost in acelasi timp jos la cab. Gura Diham si ii rog daca se poate sa ma ia si pe mine pana la gara in Busteni pentru ca aveam vaga senzatia ca nu voi ajunge in timp util dar si pentru ca n-aveam niciun chef sa fac drumul din valea Cerbului la picior vreme de vreo 3 km. Imi spun ca da insa ulterior nu ne-am mai gasit.

Pe vf. Bucsoiu ma opresc pentru pauza de masa. Nu stiu de ce, stand acolo si privind spre vf. Scara si spre Piatra Craiului am avut asa o multumire interioara ca am luat decizia asta de a fugi de acasa multumind din toata inima Divinitatii.

Apoi, fuga fuga prin padure pe la Prepeleac, Pichetul Rosu, Poiana Izvoarelor si in final Gura Diham tocmai cand se insera de-a binelea.  In drumul dintre Gura Diham si Busteni, avand totusi senzatia ca voi pierde trenul, am incercat sa fac autostopul la trei masini care au trecut pe langa mine,  fara succes insa.

Am ajuns in gara cu 10 minute inainte sa plece trenul insa trenul avea 50 de minute intarziere asa ca m-am apucat sa citesc si am tot citit si in tren in timp ce ascultam muzica terminand pe la Ploiesti si cartea.

Hillary ajunsese pe Everest iar eu  simteam in urma turei ca am mai obtinut o mica victorie pentru sanatate…

[Tura pe munte]Rasuciri si torsionari in Valcelul Portitelor

Trecusera deja doua saptamani de inactivitate alpina si cum sambata eram ocupat cu „batutul” nucului si cu „primenirea” jgheaburilor pentru iarna, am hotarat sa merg duminica pe munte orice ar fi. Trebuia sa-mi iau PASTILA ALPINA!

Ca de fiecare data cand incerci sa pleci pe undeva, te lovesti de opozitia posibililor parteneri de drumetie  cam de acelasi nivel cu tine. Scepticul e pe la tara de trei luni, Dl. M n-avea chef asa ca am apelat la oameni sanatosi si abia cu mari probe de persuasiune am reusit sa gasesc o persoana dornica de o vale alpina: Valea Bucsoiului + Valcelul Portitelor + Creasta Balaurului in Bucegi.

Asadar, duminica la 5:00 suna ceasul si ca de fiecare data cand trebuie sa plec si e noapte afara, am o energie iesita din comun gandindu-ma ce frumos e sa conduci la orele 6 duminica prin Bucuresti cand doar taximetristii somnorosi mai ocupa soseaua.

Mananc „miraculoasa” mancare recomandata de dr. Calin Marginean pentru „energie”: hrisca cu boia dulce, sare si ulei de masline, iau bulinele din dotare si plec.

In traseu am intrat in jur de orele 9:00. La cab. Gura Diham nu era mai mult de 1 grad insa prea putin simti frigul cand incepi sa urci panta enorma cu care incepe traseul. Mereu am urat genul asta de plecari pe traseu pentru ca te prind nepregatit si neincalzit si scot untul din tine. Noroc ca dupa vreo 20 de minute de urcare panta se indulceste si devine aproape drum plat si lat spre cab. Poiana Izvoarelor unde ajungem in jur de orele 9:45. Pe traseu n-am mai vazut niciun izvor brazdand poteca desi in alte vremuri, se putea intelege perfect de ce zona e numita a „izvoarelor”, cred ca erau nu mai putin de 20-25 de izvoare pe aceasta portiune de traseu. Acum, niciunul 😦

Mereu mi-a placut sa ajung la cab. Poiana Izvorelor pentru ca soarele diminetii bate fix in aceasta poiana si te incalzeste chiar si iarna. Stam 15 minute, mananc o banana si iau niste coenzima Q10 120 mg si 1,5 g de spirulina. Tot reteta dr. Calin Marginean pentru energie pe munte. Ce-i drept avusesem suficienta vlaga pana aici. In cei 2 L de apa din spate mi-am stors o lamaie intreaga pentru a inlocui eventualii electroliti pierduti. Deja simt ca am adaugat ceva in plus mersului pe munte. Nutritia!

De la cabana ne indreptam spre punctul numit Pichetul Rosu (in jur de 1400 m) unde pe vremuri exista o unitate militara actualmente desfiintata. Portiunea asta de drum se face in 10 minute si e de fapt o promenada. Nici nu sui, nici nu cobori. E „cel mai frumos drum de munte” in viziunea multor colegi alaturi de care am batut drumul ala. In acelasi timp, masivul Bucsoiul incepe sa ni se arate cu „palnia” lui ce colecteaza zapada din platou si o „arunca” in Valea Rea sub forma de avalanse.

De aici imi amintesc din turele trecute ca incepe un urcus scurt pana in Poiana Bucsoiului unde ajungem intr-adevar destul de repede.

Din nefericire, in perioada asta a anului soarele nu mai urca asa de mult pe cer si ramane ascuns in spatele crestelor lasand astfel permanent vaile nordice in umbra. Astfel ca in poiana Bucsoiului punem casca in cap sa nu ne loveasca vreo piatra dislocata de capre negrele ce zburda prin astfel de locuri, mananc (iarasi) combinatia: miez de dovleac, miez de floarea soarelui, polen crud, curmale, stafide, caju si miere si ii dau bice.

Nu dupa mult timp, cam 20 de minute, ajungem la confluenta celor doua valcele de pe stanga vaii Bucsoiului: valcelul Portitelor si cel al Grohotisului.

Cum valcelul Grohotisului nu ne incanta cu denumirea, alegem sa urcam pe cel al portitelor imaginandu-ne ca este vorba de multi bolovani blocati in peretii vaii pe sub care treci ca sa depasesti obstacolul.

In mare chiar asa a si fost. Multe dintre ruperile de panta (saritori) se abordeaza intrand practic in micile grote formate de bolovanii incastrati intre peretii vaii.

Initial crezusem ca obarsia acestui valcel e mai joasa decat a vaii Bucsoiului insa in final s-a dovedit ca iese in creasta pe la vreo 2100 m. Astfel fiecare saritoare noua era abordata cu intrebarea: „mai e? am inghetat!”

Si intr-adevar, era destul de frig in valea umbrita. Noroc ca aveam haine groase la mine.

Cand credeam ca totul e pe terminate si trebuie sa iesim in creasta insorita, dam de cea mai mare rupere de panta a vaii: um amfiteatru cu pereti inalti care blocheaza valea dand astfel si gradul alpin al vaii: 1B.

Pe peretii din fata sunt doua hornuri inalte de vreo 20-25 de m. Il studiem pe cel din dreapta si nu ne place, vedem un soi de traverseu pe partea stanga a amfiteatrului si nu ne place pentru ca e prea expus si nu avem de ce sa ne asiguram. Asa ca mizam totul pe hornul din stanga. Curios, urc eu pe primul prag si vad ca hornul urca in continuare printr-un spatiu ingust unde abia daca incap in latime asa ca sunt nevoit sa intru in lateral. Spatiul e super stramt si nu reusesc sa-mi blochez picioarele intre peretii hornului si sa incep sa urc impingandu-ma in picioare si „taraindu-mi” spatele de peretele opus (un soi de ramonaj). Ma caznesc, ma rotesc in toate felurile si nu reusesc. Desi observ totusi o stare psihica mai buna in comparatie cu turele trecute las partenerul sa incerce si el avand o conformatie subtirica si migniona. Evident ca reuseste. Imi arunca sfoara si ma asigura la unul din pitoanele de deasupra hornului. Urc si eu cu mare chin si cu gafaieli accelerate.

Strangem coarda si in nici 20 de minute vedem in sfarsit cat de aproape sunt stancile luminate de soare. Este ora 15:00 si iesim in sfarsit in Strunga Portitelor, in soarele caldut al toamnei.

In fata se vede Creasta Morarului, undeva in dreapta sus se vede statia meteorologica de la Vf. Omu si sub noi intreaga imensitate a vaii Morarului. Din nefericire n-am avut inspiratia sa si fotografiez limitandu-ma doar la „dintele” din poza de mai sus.

Aici luam masa de pranz 🙂 Salata de vinete pe paine,  salata de legume si in final niste nuci.

Pornim coborarea pe creasta Balaurului care este un nesfarsit vals cu poteca ce ba apare, ba dispare:

Curand, dupa o balaureala mai ceva decat creasta Balaurului prin hatisul vegetatiei abundente, pierzand si gasind de cateva ori poteca, ajungem in „zona sigura” in poiana Morarului de unde avem parte de cea mai frumoasa perspectiva asupra Acelor Morarului:

De aici urmam marcaj triunghi rosu pana la Pichetul Rosu si facem cale intoarsa pe unde am venit.

Iesim din padure cu 10 minute inainte sa se intunece complet, pe la orele 18:50.

Fara simptome, fara depresie, griji si probleme. Doar …fericit!

Evident, ajuns in civilizatie m-au pocnit iar diverse simptome de am si inceput sa ma enervez si mi-am tot zis ca o sa-mi petrec viata intr-un sport continuu. O sa fug pana la bucatarie, o sa fac exercitii cu butelia, d’astea…

Pana o sa reusesc sa ma mut definitiv pe munte!!

Si evident ca acum cand am scris raportul asta de tura m-am gandit daca o sa demotivez pe cineva sau daca o sa incurajez. Mereu am problema asta. N-as vrea sa starnesc reactii de genul: „ia uita-te si la asta cum le face in ciuda celor cu lyme care nu pot sa iasa in natura” ci doar sa arat ca totusi se poate face orice daca incerci. E drept ca daca n-as fi trecut prin boala poate ca as fi urcat si Matterhornul ala pe care il programasem in 2011 si Jungfrau si multe altele insa e bine sa ne multumim cu ce avem.

Apoi am vazut si un clip care mi-a ajuns intamplator in mesagerie cu o echipa de trei alpinisti care catara un perete „big wall” (de 1000 m diferenta verticala) DESI fiecare are cate un membru lipsa. Ba chiar unul dintre ei nu are bratul drept!! si totusi catara!

Poate ca nu vei mai ajunge sa faci aceleasi lucruri pe care le-ai fi facut sanatos fiind insa merita sa lupti pentru firimiturile alea de la masa uriasilor care te vor satura cu prisosinta!