[Tura pe munte]Piatra Mica a Craiului

Sambata, 18 august, s-a consumat tura cu numarul 3 si am reusit sa ajung dupa un an jumate in Piatra Craiului. Un munte drag mie, poate cel mai frumos munte din cati am vazut prin Romania.

Surprinzator, am reusit sa strang inca 3 amatori, 2 boreliosi (adica amicii mei boreliosii).
Unul, sa-l numim „Scepticul” (care a facut 6 luni de antibiotic dar a renuntat complet la tratament considerand ca fie n-a avut lyme chiar de la inceput, fie s-a tratat, analizele insa aratand prezenta infectiei in continuare, totusi spune ca se simte bine si ca mai are doar cateva simptome slabe)  iar celalalt, fostul partener de coarda in traseele in stanca care cu stoicism face antibiotic cot la cot cu mine (il vom numi colegu’). Al treilea, un fost coleg de munca, ingrozit doar de Lyme 🙂 Ex-colegu’.

Traseul pe care l-am ales era, ca deobicei, nefacut de niciunul dintre noi. Tot timpul mi-am dorit sa bat la pas locuri noi, sa nu repet turele pe cat posibil. Sigur, in Crai am ajuns de atatea ori incat nu le mai stiu numarul dar Craiul e diferit. Totusi, niciodata nu facusem vf. Piatra Mica (1816 m).

Asa ca sambata la 8 dimineata eram deja „parcati” in zona indicatorului spre Coltul Chiliilor din drumul Zarnesti-Plaiul Foii. In lumina diminetii, Vf. Turnu in dreapta si Vf. Piatra Mica in stanga parca te sculau din orice boala urandu-ti „Bine ai venit!”. Caii care pasteau domol ne-au deschis in acelasi timp apetitul pentru un mic dejun pregatitor.

Traseul pe care hotarasem sa-l urmam era: Valea Crapaturii – Saua Crapaturii – Vf. Piatra Mica – Poiana Zanoaga – cab. Curmatura – Prapastiile Zarnestiului – Zarnesti.

Eu pregatisem deja coctailul exploziv de miere, polen, nuca, laptisor de matca, alune de padure si migdale pe post de mic dejun.

Urcarea pe valea Crapaturii, cautata un pic caci am bajbait un pic pe traseu temandu-ne sa nu ajungem cumva la Schitul Coltul Chiliilor si sa trebuiasca sa facem cale intoarsa, a mers destul de bine. Cu ceva mai multe gafaituri din partea Scepticului care nu mai face antibiotic de aproape 6 luni dar care nici nu prea mai are conditie fizica am reusit sa ajungem in saua Curmaturii de unde admiram privelistea vaii pe care o urcasem.

Facem inventarul noi astia borreliosi. Colegu’ de coarda se simte bine, chiar excelent insa transpira abundent. Scepticul e si el bine dupa ce si-a tras suflul. Si eu sunt bine, ba chiar nici nu mai obosesc asa usor precum o faceam in turele trecute.

Pornim asadar pe traseul marcat cu cerc albastru spre Vf. Piatra Mica. Ex-colegu’ de munca zice: „Muaaaama! bai dar pare abrupt, cum urcam noi pe acolo?”, ocazie cu care imi pot expune filosofiile de boala si de munte: „Orice zid pare de netrecut de la distanta, cand esti aproape de el insa ii poti observa crapaturile, prizele, treptele care il fac abordabil”.

Asa a si fost si cu maxim curaj pornim inainte spre abrupturile Pietrei Mici.

In drum spre varf, ma incercau niste dureri la genunchi, foarte slabe ca intensitate in rest ma simteam excelent, la fel si ceilalti boreliosi. Pana si Scepticul incepuse sa alerge la deal cand a vazut-o pe o batranica, englezoaica, venita cu un grup de „caritate” pe munte, cum urca sprintena ca o caprioara.

Eh, ajunseram si pe varf, poza traditionala cu crucea care cred ca marcheaza 50% din varfurile din Romania.

Cand am inceput sa coboram, jale mare, incep niste dureri destul de maricele de genunchi, niste dureri f. ciudate. Intense, mai mult in exteriorul genunchiului la ligamentul din imagine iar uneori durerea se ducea pe picior in jos. Il intreb pe Sceptic cum e, imi zice ca e ok, il intreb pe colegu’, imi zice ca e excelent, pe ex-colegu’ nu-l mai intreb ca oricum el e inainte ca o caprioara.

Cand ajungem in Poiana Zanoaga si coborasul se transforma intr-un urcus usor spre cab. Curmatura, durerea dispare. Na dracie! La curmatura baietii beau o bere ca ei nu-s pe antibiotic si eu niste apa de la izvorul cabanei. O luam la vale spre prapastiile Zarnestiului cand, ce sa vezi? Scepticul incepe sa se planga de genunchi. Acelasi soi de durere, in exteriorul genunchiului care trimite fluxuri de durere si spre talpa. Doar ca pe el il loveste grav de tot, atat de grav ca abia cobora, mai rau ca un mosh. Ce-i drept si pe mine ma dureau destul de rau. Dupa ceva timp imi dispare durerea din genunchiul stang cu totul. La Sceptic nimic, merge cu lacrimi in ochi (dramatizez evident!:) ) si incepem sa injuram de mama focului toate capusele si mama capuselor si bunica lor si tot neamul capusesc. Trec doi turisti pe langa noi si ne intreaba ce avem si noi raspundem ca e o poveste lunga (ulterior acei turisti ne-au luat cu masina de la fantana lui botorog si ne-au dus pana in zarnesti, moment cand le-am povestit de lyme iar ei stiau de cazul lui Claudiu ceea ce m-a bucurat).

Cand ajungem in prapastiile zarnestiului unde coborarea e dulce pe un drum superb, mie imi dispar durerile in proportie de 95% si chiar si pe Sceptic il lasa suficient de mult incat sa mergem destul de rapid. Ceilalti doi, colegu’ si ex-colegu’ o luasera inainte chipurile sa aduca masina mai in „buza” muntelui sa preia bolnavii.

Intr-un final am ajuns si la masina si am incheiat tura cu un oarecare sentiment de suparare pentru ca o durere d-asta aparuta asa din ceruri iti poate distruge toata iesirea sau mai rau chiar, poate sa-ti pericliteze viata pe munte daca e iarna iar tu in loc sa fac 3 ore pe un traseu faci 6 si te prinde noaptea si frigul. In fine….in cel mai rau caz doar o sa urc pe munte si n-o sa mai cobor caci se pare ca durerea are legatura cu socul din genunchi in ciuda incaltarilor mele cu atenuare de soc si talpa de ‘shpe straturi.

Chiar glumeam in masina ca prea eram noi aia cu motz si lyme care fac in ciuda bolii si o sfideaza. Mai ales eu care inca ma mai gandesc la ce-mi spunea unul din cititorii blogului: „eu nu inteleg, noi suntem cazuti la pat, vecinul a murit si voi mergeti pe munte?” si uneori ma simt vinovat.

Chestia e ca nici a doua zi si nici pana acum n-au mai revenit soiul ala de dureri „de coborare”. Presupunerile noastre erau ca durerile sunt de fapt neuropate, sunt dureri de nerv si nu de inflamatie avand in vedere ca Scepticul zicea ca-l doare de 9/10 si totusi nu se vedea nicio inflamatie…

Inca cercetam, oricum, mi-am propus sa fac o pauza mai mare de 2 saptamani intre ture ca sa nu fortez asa ca voi reincerca sa fac trasee de perete pana atunci, trasee care nu implica presiune pe picioare, etc.

Si…albumul de poze 🙂

 

Anunțuri

Cu bicla prin Crai si Cheile Dimbovicioarei

Ideea turei era un vis mai vechi de-al meu. Anume sa „dau o roata” in jurul Pietrei Craiului, unul din masivele de suflet. Tot timpul parcurgand creasta Craiului si privind la poale am vazut drumuri forestiere care se pretau la a fi parcurse cu bicicleta.

Zis si facut, cu mult entuziasm in suflet, am plecat sambata pe la orele 11 din Predelus unde am lasat masina cu ideea de a parcurge traseul zarnesti – plaiul foii – garofita pietrei craiului -satic si pentru a ajunge in final la podul dimbovitei unde rezervasem o camera.

Evident ca realitatea din teren a fost alta. Fara tehnologie moderna gen gps ci doar cu o harta destul de vaga am reusit sa ratacim drumul la km. 20 undeva dupa plaiul foii cand in doua randuri am luat-o pe vai destul de accidentate crezand ca asa se ajunge la garofita pietrei craiului. Intorcandu-ne din a doua tentativa esuata am descoperit unde gresisem: la 100 de m de plaiul foii e o intersectie de drumuri, unul spre stanga si unul spre dreapta cu un indicator spre rudarita. eh, ala era drumu’! cum timpul pierdut cu pranzul la plaiul foii si cu pozele pe drum, ne-a prins ora 18 si gandindu-ne noi ca am prefera mai degraba sa ne prinda noaptea pe drum asfaltat si nu pe coclauri in padure, am decis sa ne intoarcem in zarnesti si sa facem drumul spre Bran prin tohanul nou iar din bran am pornit la cateva catarari oribile in culoarul rucar bran. Intr-un final traseul a iesit ca in harta de mai jos:

Ce sa mai. Balaureala maxima care nu pot spune ca ne-a incantat prea mult!

Tura urma sa fie salvata de ziua 2 cand am facut un superb traseu prin cheile dimbovitei – pestera dimbovicioara unde ghizii sunt niste pustani de 5-6 ani foarte profi in descrierile lor  – comuna ciocanu – sirnea – am iesit in DN si apoi am refacut traseul pana la podul dimbovitei.

Ador locurile astea asezate intre Bucegi si Piatra Craiului incat ma bate gandul sa incerc sa-mi cumpar o mica parcela pe care sa asez o cabana modesta cu o singura camera si un semineu mare pe unul din pereti. Am vorbit cu cativa localnici si preturile variaza intre 10 euro/mp2 pana la 25-30 euro/mp2 in functie de proximitatea facilitatilor (drum, energie, apa). E genul de loc unde sa te retragi ca sa-ti dregi mintile dupa zeci de ani de munca intre patru pereti, cu lumina artificiala si aer conditionat din conducte de tabla.

Pe scurt:

Lungime totala traseu:

85 km, diferenta de nivel 800 m, 80% asfalt – 10% off-road – 10 % push-bike

Surse de apa: izvorul de langa plaiul foii (500 de m), cheile dimbovicioarei – izvor com. Ciocanu