Vindecarea la nivel sufletesc (II)

aisbergPoate ca cel mai pregnant sentiment intalnit in boala este frica. Daca stau sa ma gandesc este cel mai intalnit sentiment in general. Poate ca lucrurile n-au stat asa mereu insa frica domina acum intreaga planeta. Motivele-s evidente…

In particular, frica de boala exista chiar si inaintea aparitiei bolii si pentru multi, persista cu mult dupa incetarea bolii (simptomatice). Ea apare atunci cand ne proiectam in viitor in incercarea de a scapa de prezentul dificil. E o capcana primejdioasa daca facem asta pentru ca  vom reusi doar sa prelungim sentimentul de frica … la nesfarsit.

Cand ne este frica ne este in primul rand de a nu ne fi mai rau pe viitor si mai putin pentru ceea ce se intampla acum. Daca ne-am raporta la acum, putini am avea efectiv senzatia de insuportabil. Insuportabilul apare cand incerci sa privesti in viitor si vezi doar suferinta si ti-e frica sa nu fie asa toata viata.

Cele mai mari frici le aveam atunci cand imi puneam intrebari legate de certitudinea viitorului, fricile imi accentuau simptomele si imi slabeau cu totul organismul.

Si-atunci, intr-o zi cand simteam ca acest consum de energie imens nu are niciun ecou nici interior nici exterior am acceptat boala si am incercat s-o consider „de-a casei” resemnandu-ma intr-un fel cu privire la viitor. Am incetat sa-mi mai pun intrebari legate de viitor sau sa descos prea mult felul in care vor evolua simptomele curente in viitor.

A fost primul moment in care am simtit ca daca nu mai opun rezistenta bolii s-ar putea sa am ceva mai multa forta in a o alunga. Boala devenise o situatie de viata, o circumstanta.

Nu stiu exact cum mi-a venit ideea asta, poate pentru ca am vazut ca daca practic tipul asta de perceptie la nivel profesional sunt mai putin stresat sau poate ca doar m-am intrebat „ce poate fi mai rau? sa mor? ” Fie!.  Poate dintr-o disciplina „martiala” invatata in anii adolescentei cand, practicand Judo vreme de trei ani, am avut ocazia sa descopar si acel principiu al salciei/ciresului care supravietuieste zapezii care ii incarca ramurile doar fiind flexibile, indoindu-se si lasand-o sa cada.

Asa ca in loc sa te lupti cu boala si cu frustrarile ce vin din nestiinta medicilor, indiferenta apropiatilor, „propaganda” internauta unde unii pacienti isi fac mai mult rau lor (si celorlalti) propagand mesaje cum ca „Lyme te izoleaza, nimeni nu te intelege ca ai lyme, lyme inseamna tradare, furie, anxietate…„, cu alte cuvinte acordand o identitate bine stabilita bolii, dandu-i astfel forta si proiectand-o si pe viitor, mai bine o accepti. De multe ori unii uita ca de fapt adevaratul scop al intregului proces este vindecarea si nu perpetuarea iar si iar a unor clisee care nu fac decat sa victimizeze,  nicidecum sa ridice „awareness”-ul.

Asadar, daca vreti sa nu mai simtiti frica abandonati-va prezentului! Nu e nimeni vinovat pentru situatia curenta, nici tu, nici medicul, nici capusa sau natura. Cand mergi in natura trebuie doar sa fii constient ca trebuie sa te protejezi de capuse si atat! daca readuci trecutul in prezent vei reintalni frica si ura de/pentru capusa si atunci ti se va anihila placerea de a sta in natura si chiar de a trai.

Cand te abandonezi situatiei din prezent apele parca se limpezesc, te calmezi si te reincarci.

Incepi atunci sa te gandesti la vindecare ca la un proces care nu implica nici macar un strop de rezistenta ci doar acceptare si convietuire. Bacteria(iile) nu-ti sunt dusmani, acum sunt deja parte din tine, omul poarta in ADN-ul sau si o parte din incarcatura informationala a bacteriilor si virusurilor care il populeaza. Opunandu-te lor te opui propriului tau corp.

Chiar si cand iei antibiotic procesul n-ar trebui vazut ca o lupta caci daca ar fi asa ar fi inegal sa lupti cu tehnologia dezvoltata in 50 de ani cu aceasta imensa structura pe care natura a slefuit-o de-a lungul a milioane de ani: bacteria. Ca cercetatorii mai descopera o asociere revelatoare inseamna doar un strop din ceea ce se afla din iceberg sub apa.

Cand iei antibiotic ar trebui sa consideri ca o faci nu pentru a scapa de bacterie ci pentru a-ti fi tie bine. In felul asta vei accepta antibioticul (sau orice alt remediu) ca si prieten al tau si nu ca si dusman al bacteriei. Chiar daca dusmanul bacteriei iti este aliat el ramane totusi un „personaj” negativ.

Oricat de paradoxal ar parea, sa te abadonezi situatiei nu inseamna sa cedezi in fata bolii si s-o lasi sa te devoreze ci inseamna sa tai identitatea bolii data in buna parte de trecut si viitor gandindu-te doar la clipa de acum si la cele cateva clipe viitoare necesare pentru a-ti pune in practica tratamentul.

Paradoxul asta il intalnim si in religia crestina, nu? Chiar Iisus pe cruce a spus: „Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul” iar eu asta n-am inteles-o ca o renuntare ci ca o predare a controlului. Cum spuneam in articolul precedent, nu catre unei entitati exterioare ci catre propriul nostru interior. Acolo de unde vine pacea absoluta si forta vitala a vietii. Acel „Ki” care leaga aceste minunate structuri: corpul fizic si cel astral.

Iar lucrurile astea nu se produc de pe azi pe maine, e nevoie de timp pentru ca resentimentele, furia, ura, dezolarea s.a.m.d sa dispara si sa duca nu doar spre o vindecare ci catre un progres spiritual.

Vindecarea la nivel sufletesc (I)

3201600_med

Ei bine, asa cum spuneam in urma cu ceva vreme, voi atinge si subiectul acesta mult hulit sau luat in deradere de lumea medicala, stiinta bazata pe dovezi, omul modern care se considera mai repede „un sac de celule” decat un organism complex, multivalent si spiritual, etc.

Desi se poate face o asociere empirica intre un eveniment care a cauzat o cadere psihica puternica a unui individ si aparitia la un anumit interval de timp (1-2 ani) dupa a unei „boli” nimeni nu pare sa acorde o importanta acestui aspect.

Exista totusi studii care leaga starea de spirit, atitudinea, emotiile de activitatea sistemului imunitar. Ba chiar exista si o noua disciplina aparuta prin anii ’70 numita psihoneuroimunologie care tocmai asta studiaza.

Dintre toti factorii luati in calcul de medici dar si de individul care se imbolnaveste, acest aspect al autoprovocarii bolii este exclus din start sau de cele mai multe ori nici macar considerat.

Si totusi…

Si totusi cati se gandesc ca stresul constant si din ce in ce mai intens ii poate imbolnavi? cati se gandesc si la propria lor fiinta supusa unor fenomene chimice intense atunci cand singuri isi hiperbolizeaza unele probleme (esec in dragoste, in cariera, pierderea unei persoane dragi, neputinta de a avea mai mult).

Se spunea, zic eu pe buna dreptate, ca exista un anumit tipar de personalitate predispusa la cancer spre exemplu. Omul acela pe care toata lumea il adora, il considera un suflet extraordinar, bun, saritor, altruist sau care n-ar face rau nici unei muste, omul acela care isi refuleaza trairile in subconstient, le interiorizeaza si le permite sa-l macine, acel om care se consuma din orice si pe care il vezi tot timpul stresat, panicat, imbufnat si adeseori ipohondru dezvoltand o obsesie paranoica pentru o boala, de obicei chiar cancer.

As spune ca exista tipologii de modele psihologice care predispun si la alte tipuri de boli. In fond, eu chiar cred ca boala in sine este un mesager trimis de natura care vine sa ne spuna ca am gresit pe undeva si ca gresim in continuare, ca trebuie sa schimbam cate ceva sau ca trebuie sa ne schimbam cu totul. De aceea ea nu trebuie vazuta ca un dusman si deci nu trebuie sa avem senzatia ca luptam din rasputeri cu ea ci ca mai degraba ii acceptam mesajul pe care il poarta si sa ne comportam ca atare. Nimic pe lumea asta nu se intampla fara a avea o cauza (fizica SI emotionala) iar una din acele cauze desi poate unii n-o constientizeaza este tocmai acel sablon deja programat in mintea fiecaruia care il impinge usor dar sigur catre o boala. Unii ii spun „departarea de Divinitate” altii ii spun „derapaj de la legile naturii” insa cei mai multi ii spun „soarta”.

Sigur, probabil ca e amuzant ce spun insa stiu sigur ca din punctul asta de vedere, eu spre asta ma indreptam. Da, stiu, tipul plin de viata, implicat in activitati misto si care nu se gandeste la prostii d-astea insa la granita subconstientului cu un strop de constient asta simteam. Privind retrospectiv, chiar n-aveam nicio directie de ceva vreme pana la aparitia bolii si aveam un sentiment din ce in ce mai pregnant ca traiesc degeaba.

E o analiza subiectiva insa mie asta imi raspunde la o mare intrebare pe care o aveam. Anume de ce fanii lui Bahus care dormeau toata vara prin santuri alaturi de Grivei si Azorel n-au facut niciodata hepatite manifeste, cancer sau lyme, sm, parkinson sau ciroza. De ce pentru unii functioneaza o terapie iar pentru altii nu (atat alopata cat si naturista, de exemplu Gerson), de ce unii care n-au grija de ei de nicio culoare si totusi prind suta de ani iar altii traiesc sanatos si mor tineri (unul din unchii mei a fumat, a baut si a mancat cand apuca toata viata si acum, la 60 de ani este sanatos tun insa are si a avut toata viata o atitudine degajata, pozitiva care ma inspira!), vedeti si cazul Mica (de la Abracadabra).

Raspunsul este evident: acestia n-au gandit prea multe! Cu cat gandesti mai mult cu atat te transformi in prada propriei tale minti. Multe dintre emotiile distructive sunt interpretari eronate ale mintii. Cu cat te ancorezi mai mult in trecut sau in viitor cu atat vei fi mai putin constient de prezent. Gandirea e ca un cutit cu doua taisuri, te poate duce pe culmile succesului dar te si poate ingropa producandu-ti rationamente gresite, confuzii, prejudecati, generalizari si in final obsesii, frici, panica si paranoia. O mare parte din sinucigasi sunt victimele propriilor ganduri. Daca in loc sa lase mintea sa-i domine ar fi dominat ei mintea deznodamantul ar fi fost altul.

Tocmai pentru ca vorbeam de bivalenta omului cred ca mai sus de mental este chiar sinele, locul acela in care ne surprindem uneori cand privim in departare, fara a avea un gand anume ci doar cand observam si ascultam linistea din noi atunci cand gandurile inceteaza sa mai curga. Este locul de unde vin unele trairi care nu prea trec prin minte (dragostea,bucuria) este locul de unde putem prelua controlul asupra mintii reconsiderand si reprogramand felul in care am perceput lucrurile inainte de boala.

Tocmai de aceea, mi-am propus ca in cateva scurte episoade sa dau tonul unor discutii despre cum vindecam sufletul si ce ar trebui facut pentru a nu mai lua in plin stresul, pentru a trece mai usor peste probleme (un inceput ar fi sa le numim situatii in loc de probleme, nu?) si cum ne putem muta in nivelul sinelui atunci cand simtim ca mintea produce vibratii nocive in organism. Sa ne reamintim ca 70% dintre cei care au votat la micul sondaj dintr-un articol anterior au spus ca inainte de boala erau persoane usor stresabile si sensibile emotional.

In caz particular, borrelioza este un exemplu clar de amplificare psihosomatica a manifestarilor bolii. Oamenii cei mai afectati de ideea de boala si cazuti psihic pe care i-am intalnit erau tocmai cei care se agatasera de ideea superbacteriei ultrarezistente care le mistuie corpul, le afecteaza toate organele, le intra in creier si de care se scapa extrem de greu mai cu seama ca multi au descoperit abia cu ocazia lyme-ului ca exista bacterii si ca ele chiar traiesc cu milioanele in noi si ca sunt chiar de cateva ori mai multe decat celulele noastre, oamenii care cereau sa fie considerati bolnavi (mereu m-am intrebat daca beneficiile pensiei de handicap sunt pe masura parjolului in respectul fata de sine)  dar mai ales ajutati, oamenii care cereau sa fie scapati (de catre medici) de boala in loc sa isi ceara de fapt sanatatea inapoi, oamenii care se hranesc cu acele compatimiri care nu doar ca nu ii ajuta ci le face chiar mai rau. Cu cat vor acorda o atentie mai mare bolii cu atat vor face boala mai puternica, cu cat acestia se vor considera bantuiti de o plaga „construita in laboratoarele militare” si extrem de contagiosi cu atat se vor prabusi psihic si mai mult inoculandu-si sentimente nocive pentru sistemul imunitar: izolare, neintelegere, damnare din partea Ocultei Mondiale, neputinta, lipsa dragostei fata de natura care a fost rea si i-a dat muscatura de capusa, ura fata de cei sanatosi, invidie, nesiguranta, frica, dezolare, frustrare.

Cand s-a scris in Biblie ca am fost facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu ni s-a divulgat un secret incredibil pentru ca evident textul biblic nu ne spune ca semanam dpdv celular sau la sprancene cu Divinitatea.

Spune anume ca noi si toate fiintele si lucrurile din aceasta lume suntem de natura divina. Au avut unii grija sa ne stearga chestia asta din cap si mai mult chiar, sa ne faca sa ne simtim mici si neputinciosi. Trebuie doar sa realizam faptul ca Dumnezeu e in interiorul nostru nu in Ceruri si sa realizam ca de fapt marele secret, cheia de bolta a vindecarii este tocmai manifestarea noastra divina.

Iar aceea nu este cea fizica indiferent cate rauri de studii stiintifice vor mai curge.

Protocolul de eliminare a „pietrelor” din ficat si colecist. Unele concluzii

Intre timp am terminat de citit cartea lui Andreas Moritz despre aceste mult contestate „pietre” de colesterol din ficat si colecist si cum ele reprezinta un pas catre repornirea ficatului la maxima capacitate.

S-a spus ca bilele de culoare verde eliminate sunt formate din uleiul ingerat in timpul protocolului si ca nu exista nicio dovada ca ele au fost in ficat.

Sunt de acord partial cu aceasta afirmatie in sensul ca mi se pare ilogic ca asa cantitate de bile dintr-acestea de colesterol sa se gaseasca in ficat (in fond, povesteam la runda I a protocolului ca am eliminat cateva sute de bile de diferite dimensiuni) insa nu sunt de acord ca ele-s facute exclusiv din ulei de masline amestecat cu bila.
De ce?

Pentru ca la runda I (undeva in noiembrie-decembrie) am eliminat vreo 300 de astfel de formatiuni dupa ce am ingerat 120 ml de ulei de masline si suc de grepfruit, la runda II (ianuarie-februarie) am eliminat cam 20 de formatiuni de 10 ori mai mici decat „bilele” de la prima runda, la runda III (martie) n-am mai eliminat nimic desi am baut aceeasi cantitate de 120 ml de ulei si pot spune ca am facut protocolul 100% ca la carte.
Mie asta mi se pare interesant de studiat. De ce nu se mai formeaza „bilele de sapun” ?

De ce de fiecare data dupa protocol, cel putin o saptamana ma simt excelent!?
E clar ca are loc un proces de detoxifiere pentru ca starea imediata de dupa protocol (primele ore ale diminetii) este de rau general, slabiciune in tot corpul, dureri de cap dupa care miraculos pana seara incep sa ma simt excelent si continui sa ma simt asa cel putin o saptamana dupa care nu inseamna ca imi revin simptomele sau ma simt rau ci ca nu mai simt un „boost” din acesta de energie, vitalitate, etc ci-s „normal” zic eu.

O alta chestie interesanta e ca dupa prima runda I de eliminare, in ziua de dupa am simtit intepaturi in zona ficatului, probabil dilatarea coleductului are ceva de-a face cu asta iar la restul rundelor n-am mai simtit nimic in sensul asta.

Avand in vedere ca n-am mai eliminat aceste formatiuni, voi face o pauza mai mare de la acest protocol urmandu-l sa-l repet dupa 2-3 luni sa vad daca se mai formeaza ceva „bile” sau nu.

Concluzia mea strict subiectiva e ca uleiul, sucul de grepf si sarea amara reusesc sa „lege” o mare cantitate de toxine din ficat care prin reactie chimica sa dea „bilele de sapun” iar in absenta acestor toxine sa nu se mai produca reactia si sa elimini cantitatea imensa de ulei ingerata in aceeasi forma in care a intrat.

De altfel, ca un mic update pe starea mea in timpul recuperarii post-antibiotic as putea spune ca ma simt din ce in ce mai bine cu progrese mici dar solide. Zilele rele sunt din ce in ce mai putine in comparatie cu cele bune si simt ca si disponibilitatea catre sport sustinut e mult mai mare (voi merge cat de curand intr-o tura de iarna pe munte).
Singurele probleme (dureri de cap) mai apar in conditii de stres mai mare care din punctul meu de vedere e cea mai mare provocare a unui pacient aflat in recuperare.
Asta si un mediu de lucru sanatos (aerisit, cu acces la lumina naturala a soarelui…) ceea ce nu prea se intampla in Bucuresti…

S-a tot discutat pe subiectul asta si starile de spirit si parerile difera de la perioada la perioada iar concluziile se modifica mereu.
Trei mari nelamuriri am in luna martie:
1. Ce s-ar fi intamplat daca as fi intrat cu „recuperarea si stilul de viata sanatos” dupa prima runda de antibiotic (dupa care m-am simtit teoretic cel mai bine-im revenisem cam 100%)
2. De ce unii din cei cu lyme nici macar nu au nevoie de recuperare (sport, alimentatie) si se refac 100% cu antibiotic (dupa mai multe sau mai putine runde)? au ei un astfel de lyme fara complexe autoimune? au ei adevarata borrelia patogena iar restul au borrelia „like organism” care sunt nepatogene iar problemele lor sunt altele dar totusi de nepatruns de medicina?
3. Cum ar reactiona un om absolut sanatos dupa un an de antibiotic „Lyme Style”? ar avea nevoie de recuperare sau ar fi la fel ca la inceputul tratamentului? cum facem diferenta intre reactiile adverse ale antibioticului, reactiile induse de toxicitatea din ficat si simptomele lyme?

1 Martie

Cand eram pustan, 1 Martie se pregatea cu minim trei zile inainte. Fiecare fata din clasa a 6-a A avea alocat un martisor personalizat (in sensul de diferit). Cele pe care le placeam primeau martisoarele pe care eu le consideram mai frumoase iar pentru celelalte restul.

Toate martisoarele insa erau atent introduse intr-un pliculet pe care scriam numele fiecarei fete – „pentru Cristina” – si-l parfumam cu deodorant „Farmec” de la maica’mea.

Intr-un an chiar am facut un gest nebunesc si am dat un martisor vechi dar incredibil de frumos, fetei de la a 8-a care-mi furase inima cu totul. Era martisorul pe care il primise maica’mea cand era scolarita.

Pe atunci, clasice erau martisoarele ce reprezentau cosari de portelan, trifoiul cu patru foi, ghiocelul, flori sau celebra potcoava.

1 Martie marca nu doar debutul unui anotimp extrem de frumos ci si revalidarea relatiilor interumane inghetate dupa o iarna adeseori grea.

Poate ca nu mai e asa acum insa de fiecare data cand vad o potcoava sau un trifoi, ma gandesc invariabil la vremurile alea si zambesc cu un pic de nostalgie.

Asa ca am gasit si un martisor sugestiv pe care o sa-l daruiesc, asa, virtual, in primul rand femeilor care citesc acest blog dar si barbatilor pentru ca nu-i asa? in Moldova si barbatii primesc martisoare si chiar le poarta!:)

O primavara frumoasa si un pas in plus catre sanatate!

martisor