Proprietatile terapeutice ale vinului

s2.ziareromania.ro

In Romania de dinainte de capitalism, vinul era printre bauturile preferate ale romanului din clasa de jos sau de mijloc dar si ale venerabilei protipendade. In zona in care am crescut, desi deloc o regiune viticola, aproape fiecare curte avea o bolta umbroasa in curte de unde se recoltau diferite soiuri de struguri pentru a fi puse la gramada, a fi zdrobite si apoi presate in teasc si trase in butoi. Chiar si cei din mediul urban intreprindeau un adevarat comert elitist cu lichidul lui Bahus, vinul „de casa” fiind si astazi un nume cu rezonanta in restaurantele, speluncile si barurile din Romania.

Dupa caderea comunismului insa, o serie intreaga de marci de bere au invadat piata schimband obiceiurile de consum la romani care usor usor, in special generatia tanara, au uitat de consumul de vin profilandu-se pe bere la PET sau la doza.

Schimbarea acestui mod de a intelege bauturile alcoolice a venit si pe fondul pierderii cunoasterii in ceea ce priveste vinul. Daca la o bere nu prea ai teren de desfasurare, aceasta putand sa fie mai amaruie sau mai putin amaruie, bruna sau blonda, in ceea ce priveste vinul terenul de joc e mult mai vast, existand pentru aceasta si o intreaga scoala: oenologia.

Romania este o tara privilegiata din punctul asta de vedere avand regiuni extrem de propice pentru cultura vitei de vie stiindu-se ca inca din vremurile dacice in teritorul acesta vinul era la putere.

Insa sa revenim la cele simple si sa ne gandim la batranii de la tara care la varste venerabile au ce sa povesteasca, inclusiv despre vin.

Or, de multe ori am avut placerea sa descopar ca aproape toti octogenarii care inca se mai tin bine au consumat alcool toata viata. In deosebi vin si tuica sau palinca. Cea mai recenta poveste intamplandu-se undeva in aprilie cand am cunoscut un respectabil domn la varsta de 83 de ani din jud. Giurgiu si care mi-a dat urmatorul sfat atunci cand l-am intrebat care e secretul longevitatii lui: Un pahar de vin dupa masa de pranz si o cinzeaca de tuica inainte de masa.

In urma cu cateva luni fusesem la un recunoscut nutritionist si totodata medic care imi interzisese cu desavarsire alcoolul indiferent daca vinul ar contine puternicul antioxidant resveratrol sau nu.

Nu prea am fost de acord, nu ca as fi eu mare alcoolist, de altfel toata adolescenta mea abia daca m-am imbatat ceva mai mult de vreo doua ori in rest fiind o persoana foarte ponderata insa dupa parerea mea o persoana care nu consuma moderat alcool e o persoana trista. Chiar si cuvantul englezesc „spirit” ce denumeste tocmai termenul alcool vine in sprijinul afirmatiei si deciziei mele de a nu urma acest sfat al cunoscutului medic naturist.

E bine de stiut ca desi bunicul din Giurgiu nu stie carte, vinul are o multime de proprietati terapeutice pe care n-am sa le detaliez prea mult, se gasesc din plin pe net, insa trebuie tinut cont de faptul ca vinul este bogat in zaharuri, acizi organici, glicerol, compusi fenolici, aminoacizi, vitamine – A, B1, B2, PP si saruri minerale si ca asigura un deosebit aport nutritiv si mineralizant pentru organismul uman. Mai mult de atat, vinul contine un antioxidant puternic: resveratrolul, un ingredient miraculos care se gaseste in pielita si samburii strugurilor rosii si implicit a vinului rosu, poate prelungi viata, are puteri anti-imbatranire si capacitatea de a lupta cu cancerul, bolile de inima si obezitatea.
Resveratrolul nu este altceva decat un colorant polifenolic, considerat cel mai puternic antioxidant cunoscut pana acum, de patru-cinci ori mai puternic decat betacarotenul, de 50 de ori mai puternic decat vitamina E si de 20 de ori mai puternic decat vitamina C.

Daca totusi nu puteti consuma vin sau struguri atunci puteti sa beneficiati de efectele benefice ale acestui antioxidant consumand fructe negre (afine, mure, dude, prune….) sau legume gen varza rosie, vinete, fasole neagra, etc….

De ce consider totusi ca e util vinul in boala lyme atunci cand nu se ia un tratament medicamentos, in special antibiotic? pentru ca asa cum am mentionat in articolele anterioare, parerea mea e ca boala are o componenta psihosomatica accentuata si ca pe acest fond, intregul sistem nervos ajunge sa fie incordat, iritat.

Vinul nu vine pentru borreliosi doar cu proprietatile lui antioxidante, de preventie a bolilor cardiovasculare, etc ci vine ca si un ajutor pentru calmarea sistemului nervos, eliminarea stresului si incordarii.

Personal, am fost surprins la un anumit moment cand dupa o „cinzeaca” de tuica mi-au disparut toate durerile articulare. Acest lucru mi-a fost confirmat si de alti bolnavi de lyme care au marturisit ca atunci cand se relaxeaza cu ajutorul unui strop de alcool se simt mult mai bine.

Eu consum regulat vin de cateva luni bune, seara inainte sau dupa masa. In special vin rosu si fara a face excese ci incercand sa ma ghidez dupa sfatul batranelului din Giurgiu: un pahar (cam 200 ml).

Vreau sa mentionez totusi ca vinul ca orice alcool *chiar daca vorbim de 11 pana la 14% alcool, se rasfrange in ficat de aceea asigurati-va ca nu aveti probleme hepatice in urma tratamentului antibiotic.

Daca respectati toate conditiile de mai sus, eu cred ca vinul rosu (chiar si cel roze) poate sa ajute si el in boala lyme (sau poate sa faca parte din „stilul de viata” de dupa tratament sau boala) insa asa cum spunea poetul renascentist: „Vinul este nevatamator, daca se respecta doza si daca se bea cu moderatie si cumpatare. Primul pahar de vin taie setea, al doilea da buna dispozitie, al treilea da placere, al patrulea tine in spate betia, al cincilea mania, al saselea cearta, al saptelea furia, al optulea somnul, iar al noualea boala sigura„.

Cheers! 🙂

Anunțuri

Despre democratizarea muntelui

Tin minte ca prin anii 2000 cand am pus pentru prima oara piciorul mai serios pe munte si nu m-am rezumat doar la „beutele” cu cei din liceu executate cu precizie in Busteni, am fost mirat ca pe orice traseu din Bucegi pe care il faceai intalneai maxim un grup de 2-3 persoane. Atat! uneori ma speriam de ideea ca nu se afla niciun  om pe o raza de 3-4 km in jurul meu. Frica asta a fost singura frica de a merge pe munte pana cand am experimentat ce inseamna furtuna cu fulgere pe creasta. in fine…revenind…acum cativa ani pe munte mergeau destul de putini pe munte.

Intre timp, prin 2007, datorita siteurilor de popularizare a muntelui, scolilor de munte mult mai accesibile ca si costuri dar si a mijloacelor de informare (despre trasee, harti, etc) ponderea celor care mergeau pe munte crescuse simtitor. Au aparut zeci de bloguri de munte unde proprietarii se intreceau in a pune articole aproape saptamanale cu iesirile pe munte.

man working outdoors with laptop

Imi amintesc ca era aproape imposibil sa merg oriunde intr-unul din masivele din Romania fara sa dau de un blogger si grupul lui. Mai mult chiar, era imposibil sa mergi pe vreun traseu (marcat sau nemarcat) fara sa dai de 2-3 oameni, uneori, daca aveam „noroc”, traseul era un adevarat bulevard.  Cand ajungeam in weekenduri pe la orele 7 la indicatorul din drumul spre Plaiul Foii care indruma calatorul spre Schitul Chiliilor, nu mai putin de 8-10 masini erau deja parcate la marginea drumului, semn ca in zona erau cel putin 30 de drumeti, alpinisti, etc. Refugiile erau neincapatoare si erau sanse mari sa ramai fara loc in orice refugiu din Piatra Craiului daca nu ajungeai la timp.

Evident, nu poti sa nu te bucuri cand vezi ca din ce in ce mai multi oameni incep sa iubeasca muntele, natura si miscarea in aer liber insa tot timpul am avut impresia ca e un trend, o moda temporara incropita in jurul unor oameni care fie din dragoste de munte fie din dragoste de ban au stiut sa nasca trenduri in aceasta nisa destul de ingusta.

Se achizitionau echipamente care mai de care, magazinele de profil infloreau, salile de escalada apareau ca ciupercile dupa ploaie, banii curgeau, pozele curgeau si ele de pretutindeni iar unele comunitati de munte organizau ture pe munte cu 30-40 de participanti. o intreaga industrie catalizata si de cresterea economica bazata pe credit prin care trecea tara la vremea aia.

Insa abundenta umana pe munte nu se inregistra doar in randul celor care fac muntele la picior ci si in randul celor pentru care telecabina, telescaunul, soseaua a insemnat democratizarea muntelui. Transalpina, transfagarasanul, telecabina babele, sinaia si alte telescaune, gondole de pretutindeni ridicau orice basoldina, orice „roman verde”, orice pitipoanca si orice burtos acolo unde in urma cu 70-80 de ani ajungeau doar drumetii antrenati.  Din transalpina pana pe Parangul Mare faci doar cateva ore si urci doar vreo 400 m diferenta de nivel, basoldinele cu gratar in spate ducand de mana si un sot cu o sticla de „noroc” in mana se plimba pe platoul Bucegiului ca pe blv. Magheru, vf. Papusa din masivul Parang devine o silueta stupida atunci cand poti ajunge cu masina pe transalpina pana la cativa m de el. Unde mai pui ca cica vor sa faca o parcare de 5000 de locuri in zona pesterii muierii, cheile galbenului, de unde sa iei o gondola pana la Ranca…

La noi e inca bine, in Europa insa democratizarea muntelui a fost dusa la alt nivel. In Alpii francezi de exemplu oricine poate sa urce cu telecabina pana pe Aguille du Midi la 3800 si ceva de m. In Dolomiti se urca utilizand transportul pe cablu pana pe Tofana din Mezzo de exemplu la 3100 si ceva de m unde poti face si plaja pe o terasa cu sez-long-uri sau poti urca 50 de m mai sus pana pe varf. Omul plateste, urca, face poze, se bucura de priveliste si coboara insa drumetul nu mai experimenteaza initierea spirituala pe care ti-o da calatoria pana in varf si orgoliul de a fi printre putinii care au ajuns acolo si au avut acces la acele imagini prin tarie de caracter si vointa. Tot timpul am crezut ca seninatatea din ochii unui alpinist vine tocmai din suferintele indurate in drumul lui spre culmile inutilului si nu atat din frumusetile pe care le vede acesta ajuns pe varf. Acelea sunt doar rasplata insa slefuirea pietrei filosofale se face pe drum prin sudoare.

Revenind din digresiune si continuand naratiunea ajungem in zilele noastre cand o mare parte din blogurile aparute in urma cu 3-4 ani au fost date uitarii sau s-au reprofilat in bloguri de bicicleta (un alt trend?). in aparenta ceva s-a intamplat cu toti acei drumeti, probabil o parte s-au plictisit de stilul de viata agitat cu iesiri saptamanale, o parte s-au luat cu alte activitati, altii au emigrat, altii s-au angajat, altii n-au mai mers pe munte pentru ca n-aveau trafic pe blog si doar cativa au continuat sa scrie si in zilele noastre. probabil acei oameni pentru care muntele a insemnat mai mult decat o „moda”.

Insa ca orice criza „in W” si acest context al muntelui are parte de suisuri si coborasuri caci in timp ce bloggerii par sa nu mai fie atat de activi, o alta generatie de oameni cu un alt profil social incepe sa urce muntele si sa calatoreasca in general. Anume acei oameni care inainte de criza investeau in plasma, spoturi de lumina in apartament, terenuri, case, masini scumpe si care atunci cand criza a lovit au renuntat la bunurile de folosinta indelungata si au revenit la a investi in ei si in hedonismul intim. Cu alte cuvinte, Gica nu-si mai cumpara plasma ci merge la Ranca sau la Piatra Arsa si umple weekend de weekend statiunea/cabana. In cazul particular al Bucurestiului, sa incerci sa pleci spre munte sau spre mare vineri seara sau sambata dimineata e sinucidere curata caci drumurile-s pline de multe, foarte multe masini care merg sa-si petreaca weekendul in afara orasului. Lucrul acesta nu e valabil doar in Bucuresti ci in majoritatea zonelor din Romania unde statiunile montane, pajistile verzi, lacurile sunt luate cu asalt de o ceata pestrita. In ultimii trei ani ponderea celor care ies din oras si pleaca oriunde a crescut considerabil. Prin 2000-2007 doar la sarbatori era haos, acum haosul e prezent in fiecare weekend cu vreme frumoasa.

Ca si muntele, intregul turism a fost democratizat insa din punctul meu de vedere acest lucru nu e benefic la romani pentru ca noua ne lipseste inca civilizatia, buna crestere si respectul fata de bunurile tarii. Ori pana ne civilizam, tare mi-e frica sa nu distrugem minuntata noastra tara.

Excesul dauneaza tot timpul, democratizarea turismului dauneaza si ea desi faptul ca exista poate doar sa-mi arate ca de fapt romanul are bani si ca „se descurca” indiferent ce zice euromonitorul si ce zice mass-media. Ca sa iesi macar 3 weekenduri din oras, sa platesti cazare, masa si bautura presupune ca poti disloca macar 1000 ron lunar din veniturile tale doar pentru iesiri or daca poti face asta e clar ca nu faci parte din cei cu salariul minim pe economie, nici macar mediu…..

Intr-un fel sunt ofticat pentru ca a devenit totul prea accesibil si asta distruge si muntele si muntomanul. Care mai e farmecul unei provocari daca ai deja hartile, schitele traseelor „nemarcate” sau ale traseelor de perete? mi-as fi dorit poate sa pot merge pe munte atunci cand Acele Morarului erau intr-o zona neexplorata, mi-as fi dorit sa bat un piton ghidandu-ma doar dupa intuitie. Vremurile acelea de acum mai bine de 100 de ani mi se par vremuri romantice, misterul din spatele crestelor cred ca era extrem de fascinant pentru drumetii acelor vremi. Cand plecai la drum nici nu stiai la ce sa te astepti, era o provocare din care te intorceai cu multe invataminte. Acum ceva vreme, uneori intram in vai alpine doar documentandu-ma pe unde se intra si apoi opream documentarea, nu vroiam sa stiu ce saritori sunt, ce frumuseti, etc….imi placea sa le descopar pe parcurs avand la mine tot echipamentul necesar, evident.

Or daca ajungi pe un varf cu telecabina ca in zilele noastre sau daca pleci cu printurile si cu zeci de articole de blog citite in cap, parca senzatia nu e completa, te bucuri de priveliste insa nimic nu te mai surprinde, parca ceva lipseste si cred ca tocmai din ceea ce lipseste suntem facuti noi, oamenii….iar ala e…misterul 🙂