Intre bine si rau

Binele si Raul, doua concepte antitetice dupa care ne ghidam astazi viata poate mai mult ca oricand. Doua variante, o matrice binara, 0 si 1 care ne ghideaza viata: zero pentru infinit si unu pentru unitate.

Vorbesc despre bine si rau pentru ca intre ele se naste auto-critica din care se naste auto-imunitatea ca simptom clinic. „Am trait bine/rau; sunt bun, sunt rau; am facut bine sau am facut rau” ca si cum aceste doua variante ar fi extremele gandirii umane.

Am fost si inca sunt genul care tot timpul a trebuit sa ma evaluez daca ceea ce am facut, gandit, spus a fost bine sau rau si de multe ori evaluarea este una autocritica. Acelasi lucru fac aproape obsesiv si cu cei din jur. Dupa cum am mai spus si in alte articole, capacitatea de a te menaja si de a te ierta reprezinta o componenta importanta a vindecarii la nivel psihic si atunci cine spune ce e bine si ce e rau? In mod categoric nimeni nu-si poate impune propria moralitate, propria opinie despre bine si rau asupra celor din jur. Ce e rau pentru unul e bun pentru altul si invers si atunci? cine stabileste ce e bun si ce rau?

Raspunsul este, evident, societatea! ca entitate superioara individului a ajuns sa impuna un set de norme morale oamenilor si atunci cei care le respecta sunt buni iar cei care nu sunt rai. Acelasi lucru se intampla si la serviciu precum si in viata personala unde superiorii respectiv gandirea sociala dicteaza tinandu-te captiv si rigid si indepartand din viata ta poate cele mai bune ocazii de a face pace cu Universul si a fi in armonie cu el.

In plus, chiar daca am ajunge sa ne ascundem de societate si sa facem orice fara a cataloga bine sau rau, am fi lasati prada dreptatii divine si normelor morale impuse de Sus caci si teama de razbunarea divina din viata de Apoi poate sa te duca la paroxism si poate sa te determine sa traiesti in frica.

Nu cumva raul s-a nascut din frica? si nu cumva binele si raul vin din aceeasi sursa primara si au amandoua un rol? daca consideram ca toate si toti suntem de la Creator atunci nu cumva si raul e de sorginte divina si cu un rol precis in evolutia noastra, nu cumva binele si raul sunt amandoua aspecte ale perfectiunii divine si/sau omenesti ?

Si-atunci, ce ar fi daca ne-am chestiona propriile principii despre bine si rau si am aplica liberul arbitru asupra unui infinit nemarginit de acesti termeni? In fond definim binele si raul doar folosindu-ne de perceptia noastra extrem de alterata/subiectiva asupra lumii materiale. Daca am considera anulate aceste concepte atunci unica lege la care ne-am raporta este tocmai legea necunoscuta a Universului pe care niciodata n-o vom intelege cu mintea ci vom realiza prin experienta (cauza/efect) cum functioneaza.

Modul fundamental de a defini produsul rezultat in urma unei actiuni n-ar trebui sa fie caracterizat nici de bine si nici de rau ci de „a fi”. Spre exemplu, daca am facut un lucru, oricare, atunci el nu va fi nici bun nici rau ci doar va fi si atat. Reactiunea actiunii nu va fi nici buna nici rea ci va fi si va avea ca unic scop evolutia noastra pe aceasta planeta.

Deci daca practici reiki nu esti satanist ci doar esti, daca esti catolic nu esti habotnic ci doar esti, daca ai gresit la munca nu esti „rau”ci doar esti.

E un articol un pic atipic insa mie mi se pare ca renuntarea la a categorisi si oamenii in buni si rai si in general la orice aspect al lumii materiale si imateriale usureaza foarte mult spiritul si deschide ceva mai mult mintea altminteri tinuta captiva de frica de a face „bine”sau „rau”dupa caz. In plus, te scuteste de frustrarea de a fi crezut ani de zile ca un om, un lucru, o actiune e un lucru rau/malefic si totusi produsul rezultat sa fie „bun”.

Ca exercitiu va invit ca 3 zile la rand sa scrieti pe hartie de cate ori ati gandit in alb sau negru si apoi sa incercati o zi sa n-o mai faceti deloc in felul asta si sa inlocuiti categorisirea de tip bun/rau cu verbul „a fi”. S-ar putea sa aveti o senzatie a libertatii sau poate nu. Staruiti!:)