Iesiri, Iesiri, Iesiri

Mi-au placut mereu iesirile de orice fel. Insa ca om sanatos n-am fost niciodata pe deplin constient de acest dar pe care il primim atunci cand ne incarcam retina cu imagini ce raman acolo si in creier dincolo de timp si spatiu.

Candva, in metrou era o reclama care spunea: „o calatorie este o lectie de viata„, un alt citat prins din zbor suna cam asa: „sa nu lasi sa treaca nicio zi fara sa vezi/sa citesti ceva frumos„.

Poate ca viata asta ne-a limitat pe multi, sanatosi dar si bolnavi, sa primim des lectii de viata sub forma calatoriilor sau sa vedem in fiecare zi ceva frumos insa acele momente care totusi le traim, mai rar sau mai des, ne fac constienti ca ele chiar sunt un Dar si ca ar trebui sa-l apreciem si sa invatam ceva din el.

Imediat dupa ce am iesit din conul de umbra al primelor 6 luni de antibiotic (mai greu de dus pe picioare la modul sportiv) am inceput sa am acea senzatie ca sunt cu adevarat norocos de fiecare data cand ies sa calatoresc, cand simt si vad ceva frumos.

Inainte nu aveam senzatia asta. Poate ca faceam totul prea mecanic, poate ca drumetiile treceau doar „vazand” nu si „simtind”. Acum totul s-a schimbat, mai intai simt si apoi vad. Unde e mai frumos sa simti decat in natura?

Poate ca in subconstient aveam nevoie sa mi se intample asta. Ca toti ceilalti m-am tot intrebat de ce eu? ca doar stateam acolo cuminte in banca mea si-mi vedeam de ale mele fara sa fac rau nimanui. Atunci tot eu imi raspund ca poate trebuia sa-mi schimb alimentatia, sa cunosc si alti oameni, sa invat iarasi sa iubesc oamenii macar atat de mult precum iubesc animalele, poate sa reiau legaturile cu forta superioara care ne conduce destinele, in mod cert sa simt si sa rad…cu sinceritate!

Se spune ca boala ramane cu tine pana cand simti ca ai facut toate schimbarile necesare. Poate sa para desuet insa nu vreau si nu pot sa cred ca totul se rezuma la o bacterie, trebuie sa si schimb ce e de schimbat.

Deocamdata simt ca inca mai e de schimbat, inca mai e de invatat si de pus caramizi. Daca boala ar pleca acum probabil as ramane cu multe lucruri neslefuite. Poate ca mi-ar parea rau din cauza asta.

Nu zic ca nu vreau sa plece dar nici sa ramana. De fapt, a inceput sa-mi fie indiferenta. Vreau ca lucrurile sa curga cat mai natural astfel incat la sfarsit totul sa fie un castig pe toate planurile.

Pentru ca vorbeam de calatorii, ultimele trei weekenduri am avut o activitate sustinuta in ale bicicletei si turelor pe munte.

Intai a fost tura pe bicicleta alaturi de doi ciudati „non-boreliosi” (de parca ar exista si d’astia… 🙂 ) de aprox. 48 de km intre Valenii de Munte si Slanic Prahova (p.1-p.9), prin livezi cu meri, drumuri de tara, asfalt si munti de sare. Prin locuri de care habar n-aveam ca exista si pe platouri asfaltate care ofera o imagine de ansamblu asupra subcarpatilor de curbura. Tura terminata cu o pizza vegetariana exceptionala la un restaurant din Valeni cu vedere spre dealurile inverzite inca.

Apoi l-am luat pe colegu’ cu lyme si i-am propus sa urcam iarasi in Bucegi pe Valea Seaca dintre Clai(p.10 – p.21), o vale usoara (incepe la altitudinea Busteniului ~ 950 m si se termina pe la 1800 m in Brana lui Raducu), usor vizibila de oriunde de pe valea Prahovei ca fiind valea dintre cei doi piloni mari (numiti Clai) care stau de garda versantului Estic. Aici culorile toamnei deja isi facusera aparitia si nu mica ne-a fost incantarea sa vedem acel rosu inefabil in care se poate transforma un copac verde. A fost o tura tihnita, lejera, plina de voie buna si de leneveala la soare atunci cand am iesit din umbra vaii si am dat de soarele cald al amiezei. Prima tura in care nu mai m-au durut genunchii (in exteriorul lor) desi coborarea pe brana lui raducu si apoi pe jepii mici a fost destul de lunga. Secretul a stat intr-un mini tratament homeopat cu pastilute de Arnica, de concentratie mai mare si Rhus Toxicodendron cu o concentratie la fel de mare. Am urmat o saptamana tratament intensiv cu pastilutele astea si apoi de intretinere se mai ia cate o doza cu jumatate de ora inainte de inceperea coborarii de pe munte. Am fost absolut placut surprins sa nu mai simt nicio durere!

A treia iesire si cea mai recenta a fost in Bucegi iarasi unde am incercat sa facem ceva mai tehnic si mai intensiv (de dragul vremurilor de demult): Valea Galbinele si Hornul Coamei (p22-p35). Totul a decurs neasteptat de bine, pana si pasajele de cataratura le-am trecut fara probleme fizice, pozitii ca „tarat” ca rama si strecurat prin hornuri fiindu-mi absolut la indemana. Acum parca nu mi se mai pare chiar asa ireal sa-mi amintesc cand povestea dl. dr. Iosif Szanto ca a facut creasta Fagarasului (intre 70 si 90 km de creasta in functie de traseul ales) dupa ce s-a vindecat de Lyme. Ideea e ca se poate! trebuie doar suficienta vointa, rabdare, dedicare si incredere. Ba chiar pentru ca partenerii cu care am fost in aceasta ultima tura sunt mult mai sportivi decat obisnuiam eu sa fiu, a trebuit sa incerc sa ma tin dupa ei si am reusit fara probleme. E redundant sa povestesc ca n-am avut simptome de niciun fel si ca atunci cand efortul este ceva mai intens si transpir mult ma simt excelent! Ma intreb ce explicatie au gurile rele pentru trecerea asta de la ameteli, probleme de concentrare, dureri articulare, lipsa de energie la traseu de 11 ore cumulate pe grad de dificultate 1 B in alpinism. Efect placebo?

Cred ca LLMD ar trebui sa prescrie pacientilor iesiri dintr-astea! Ma ofer eu ghid!:)

Nici in aceasta tura durerile de genunchi n-au mai aparut facandu-ma sa cred ca acele remedii au fost chiar bune pentru acea tendinita pe care probabil am avut-o. Cum problema asta nu e doar a boreliosilor ci a multora care merg pe munte (din cautarile pe google asa reiese) m-am gandit ca ar fi util sa incerce sa se adreseze unui medic homeopat pentru a primi un tratament personalizat si dozat pe problemele lor.

Cum nu mai e mult si o sa vina frigul ‘al mare, am mare nevoie sa inlocuiesc efortul asta sustinut cu altceva. E drept ca obisnuiam sa mai merg si iarna pe munte insa acum trebuie sa am mai mare grija la tratament si recuperare si nu mai merge sa ma expun la nopti in refugiu la – 6 grade si vant de 100 kmph. Nu ca nu mai mi-ar placea sa stau in sacul de dormit de iarna cu un ceai negru cu rom aburind intre maini asteptand sa se faca supa la primus insa toate la timpul lor. Ma tot gandesc la o variant mai urbana: o sala de fitness…

Oricum, iesiri, iesiri, iesiri, sport, sport, sport!