[Tura pe munte]Rasuciri si torsionari in Valcelul Portitelor

Trecusera deja doua saptamani de inactivitate alpina si cum sambata eram ocupat cu „batutul” nucului si cu „primenirea” jgheaburilor pentru iarna, am hotarat sa merg duminica pe munte orice ar fi. Trebuia sa-mi iau PASTILA ALPINA!

Ca de fiecare data cand incerci sa pleci pe undeva, te lovesti de opozitia posibililor parteneri de drumetie  cam de acelasi nivel cu tine. Scepticul e pe la tara de trei luni, Dl. M n-avea chef asa ca am apelat la oameni sanatosi si abia cu mari probe de persuasiune am reusit sa gasesc o persoana dornica de o vale alpina: Valea Bucsoiului + Valcelul Portitelor + Creasta Balaurului in Bucegi.

Asadar, duminica la 5:00 suna ceasul si ca de fiecare data cand trebuie sa plec si e noapte afara, am o energie iesita din comun gandindu-ma ce frumos e sa conduci la orele 6 duminica prin Bucuresti cand doar taximetristii somnorosi mai ocupa soseaua.

Mananc „miraculoasa” mancare recomandata de dr. Calin Marginean pentru „energie”: hrisca cu boia dulce, sare si ulei de masline, iau bulinele din dotare si plec.

In traseu am intrat in jur de orele 9:00. La cab. Gura Diham nu era mai mult de 1 grad insa prea putin simti frigul cand incepi sa urci panta enorma cu care incepe traseul. Mereu am urat genul asta de plecari pe traseu pentru ca te prind nepregatit si neincalzit si scot untul din tine. Noroc ca dupa vreo 20 de minute de urcare panta se indulceste si devine aproape drum plat si lat spre cab. Poiana Izvoarelor unde ajungem in jur de orele 9:45. Pe traseu n-am mai vazut niciun izvor brazdand poteca desi in alte vremuri, se putea intelege perfect de ce zona e numita a „izvoarelor”, cred ca erau nu mai putin de 20-25 de izvoare pe aceasta portiune de traseu. Acum, niciunul 😦

Mereu mi-a placut sa ajung la cab. Poiana Izvorelor pentru ca soarele diminetii bate fix in aceasta poiana si te incalzeste chiar si iarna. Stam 15 minute, mananc o banana si iau niste coenzima Q10 120 mg si 1,5 g de spirulina. Tot reteta dr. Calin Marginean pentru energie pe munte. Ce-i drept avusesem suficienta vlaga pana aici. In cei 2 L de apa din spate mi-am stors o lamaie intreaga pentru a inlocui eventualii electroliti pierduti. Deja simt ca am adaugat ceva in plus mersului pe munte. Nutritia!

De la cabana ne indreptam spre punctul numit Pichetul Rosu (in jur de 1400 m) unde pe vremuri exista o unitate militara actualmente desfiintata. Portiunea asta de drum se face in 10 minute si e de fapt o promenada. Nici nu sui, nici nu cobori. E „cel mai frumos drum de munte” in viziunea multor colegi alaturi de care am batut drumul ala. In acelasi timp, masivul Bucsoiul incepe sa ni se arate cu „palnia” lui ce colecteaza zapada din platou si o „arunca” in Valea Rea sub forma de avalanse.

De aici imi amintesc din turele trecute ca incepe un urcus scurt pana in Poiana Bucsoiului unde ajungem intr-adevar destul de repede.

Din nefericire, in perioada asta a anului soarele nu mai urca asa de mult pe cer si ramane ascuns in spatele crestelor lasand astfel permanent vaile nordice in umbra. Astfel ca in poiana Bucsoiului punem casca in cap sa nu ne loveasca vreo piatra dislocata de capre negrele ce zburda prin astfel de locuri, mananc (iarasi) combinatia: miez de dovleac, miez de floarea soarelui, polen crud, curmale, stafide, caju si miere si ii dau bice.

Nu dupa mult timp, cam 20 de minute, ajungem la confluenta celor doua valcele de pe stanga vaii Bucsoiului: valcelul Portitelor si cel al Grohotisului.

Cum valcelul Grohotisului nu ne incanta cu denumirea, alegem sa urcam pe cel al portitelor imaginandu-ne ca este vorba de multi bolovani blocati in peretii vaii pe sub care treci ca sa depasesti obstacolul.

In mare chiar asa a si fost. Multe dintre ruperile de panta (saritori) se abordeaza intrand practic in micile grote formate de bolovanii incastrati intre peretii vaii.

Initial crezusem ca obarsia acestui valcel e mai joasa decat a vaii Bucsoiului insa in final s-a dovedit ca iese in creasta pe la vreo 2100 m. Astfel fiecare saritoare noua era abordata cu intrebarea: „mai e? am inghetat!”

Si intr-adevar, era destul de frig in valea umbrita. Noroc ca aveam haine groase la mine.

Cand credeam ca totul e pe terminate si trebuie sa iesim in creasta insorita, dam de cea mai mare rupere de panta a vaii: um amfiteatru cu pereti inalti care blocheaza valea dand astfel si gradul alpin al vaii: 1B.

Pe peretii din fata sunt doua hornuri inalte de vreo 20-25 de m. Il studiem pe cel din dreapta si nu ne place, vedem un soi de traverseu pe partea stanga a amfiteatrului si nu ne place pentru ca e prea expus si nu avem de ce sa ne asiguram. Asa ca mizam totul pe hornul din stanga. Curios, urc eu pe primul prag si vad ca hornul urca in continuare printr-un spatiu ingust unde abia daca incap in latime asa ca sunt nevoit sa intru in lateral. Spatiul e super stramt si nu reusesc sa-mi blochez picioarele intre peretii hornului si sa incep sa urc impingandu-ma in picioare si „taraindu-mi” spatele de peretele opus (un soi de ramonaj). Ma caznesc, ma rotesc in toate felurile si nu reusesc. Desi observ totusi o stare psihica mai buna in comparatie cu turele trecute las partenerul sa incerce si el avand o conformatie subtirica si migniona. Evident ca reuseste. Imi arunca sfoara si ma asigura la unul din pitoanele de deasupra hornului. Urc si eu cu mare chin si cu gafaieli accelerate.

Strangem coarda si in nici 20 de minute vedem in sfarsit cat de aproape sunt stancile luminate de soare. Este ora 15:00 si iesim in sfarsit in Strunga Portitelor, in soarele caldut al toamnei.

In fata se vede Creasta Morarului, undeva in dreapta sus se vede statia meteorologica de la Vf. Omu si sub noi intreaga imensitate a vaii Morarului. Din nefericire n-am avut inspiratia sa si fotografiez limitandu-ma doar la „dintele” din poza de mai sus.

Aici luam masa de pranz 🙂 Salata de vinete pe paine,  salata de legume si in final niste nuci.

Pornim coborarea pe creasta Balaurului care este un nesfarsit vals cu poteca ce ba apare, ba dispare:

Curand, dupa o balaureala mai ceva decat creasta Balaurului prin hatisul vegetatiei abundente, pierzand si gasind de cateva ori poteca, ajungem in „zona sigura” in poiana Morarului de unde avem parte de cea mai frumoasa perspectiva asupra Acelor Morarului:

De aici urmam marcaj triunghi rosu pana la Pichetul Rosu si facem cale intoarsa pe unde am venit.

Iesim din padure cu 10 minute inainte sa se intunece complet, pe la orele 18:50.

Fara simptome, fara depresie, griji si probleme. Doar …fericit!

Evident, ajuns in civilizatie m-au pocnit iar diverse simptome de am si inceput sa ma enervez si mi-am tot zis ca o sa-mi petrec viata intr-un sport continuu. O sa fug pana la bucatarie, o sa fac exercitii cu butelia, d’astea…

Pana o sa reusesc sa ma mut definitiv pe munte!!

Si evident ca acum cand am scris raportul asta de tura m-am gandit daca o sa demotivez pe cineva sau daca o sa incurajez. Mereu am problema asta. N-as vrea sa starnesc reactii de genul: „ia uita-te si la asta cum le face in ciuda celor cu lyme care nu pot sa iasa in natura” ci doar sa arat ca totusi se poate face orice daca incerci. E drept ca daca n-as fi trecut prin boala poate ca as fi urcat si Matterhornul ala pe care il programasem in 2011 si Jungfrau si multe altele insa e bine sa ne multumim cu ce avem.

Apoi am vazut si un clip care mi-a ajuns intamplator in mesagerie cu o echipa de trei alpinisti care catara un perete „big wall” (de 1000 m diferenta verticala) DESI fiecare are cate un membru lipsa. Ba chiar unul dintre ei nu are bratul drept!! si totusi catara!

Poate ca nu vei mai ajunge sa faci aceleasi lucruri pe care le-ai fi facut sanatos fiind insa merita sa lupti pentru firimiturile alea de la masa uriasilor care te vor satura cu prisosinta!

Anunțuri

7 comentarii la “[Tura pe munte]Rasuciri si torsionari in Valcelul Portitelor

  1. ,,Fara simptome, fara depresie, griji si probleme. Doar …fericit!” Citind asta, mi-ai facut si mie seara frumoasa! Esti fantastic, Ciobane! Felicitari, ma bucur foarte tare!

  2. Pe mine, una, reusesti doar sa ma motivezi. Si, din cand in cand, chiar am nevoie sa fiu motivata. Excelenta postare, excelenta stare de spirit … de poze, ce sa mai spun: opere de arta; felicitari!

  3. “JN: Tell me your reasoning as to why diflucan might work in chronic lyme.

    FS: There are several reasons. First of all, it inhibits an enzyme
    called cytochrome P450. This is an enzyme that your liver, for instance, uses to detoxify
    chemicals and drugs. Borrelia has a very primitive p450 defense, so if you inhibit it,
    it is easily weakened. Therefore I believe that diflucan inhibits the growth and
    replication of borrelia. It does not necessarily kill it. In addition, it penetrates
    well into the cells and into the nervous system and brain, where borrelia may hide.”

    Mi s-a parut interesant.

Lasa un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s