Echipa Lyme pe Acele Morarului

Catarate inca de dinainte de 1923 (ma rog, doua dintre cele cinci ace „moderne”- Acul Mare si Degetul Rosu), Acele Morarului cu ale lor varfuri ce parca zgarie cerul reprezinta pentru orice pasionat al muntelui un traseu mult dorit.

Facand parte din Creasta Morarului si despartind Valea Cerbului de Valea Morarului, Acele Morarului impresioneaza vazute atat din Sud (poza stanga) (din platoul Bucegiului) cat si din Nord (poza dreapta) (aprox. Poiana Izvoarelor) . Ele pot fi vazute de aproape oricare parte a masivului Morarul.

– Sambata esti pe mino?

– Nu

– Tare! nici eu! daca e vreme frumoasa facem Acele Morarului?

– Sigur!

Asadar, in ciuda bolii, ignorand-o sau incercand chiar s-o combatem, „Echipa Lyme” pleaca iarasi la drum pe drumuri de munte. De data asta primul traseu nemarcat din 2012.

Am ales acest traseu pentru ca avem o istorie f. personala cu Acele incercand sa ajungem la ele in vreo doua randuri si de fiecare data dand gres. Cu atat mai frustrant cu cat „apropierea” de traversarea Acelor e destul de lunga si anevoioasa (~ 5-6 ore din zona cab. Gura Diham). Prima oara am incercat sa le abordam printr-un traseu gresit din valea Cerbului din care ne-am retras din lipsa de timp, a doua oara le-am gasit dar era prea tarziu asa ca doar am vazut unde sunt. Asta se intampla prin 2010.

In 2012 ne-am reintors glumind ca poate suntem prima echipa de boreliosi (aware de boala asta) care o parcurge. Acele sunt destul de frecventate de cei cu o pregatire de baza in alpinism asa ca am simtit si noi nevoia sa ne simtim speciali 🙂

Cum aia urca fara picioare pe Everest asa urcam noi cu spirochete prin Bucegi. Ba chiar citeam de curand o stire cum ca si asociatia celor cu boli gastrointestinale  din Romania (boala crohn, etc…) au organizat o tura pe vf. Moldoveanu cu scopul strangerii de fonduri si atentionarii opiniei publice asupra consumului nesabuit de produse „fast food”).

Asa ca asociatia inexistenta a celor cu boli inexistente dintr-o tara pentru care nu existi a trimis doi membri inexistenti intr-o zona inexistanta.

Sub motto-ul „de data asta nu dam gres, avem destul timp” pentru ca planuiam sa facem o alta premiera si sa dormim peste noapte la cab. Omu la 2507 m, dimineata, pe la orele 9 respiram iarasi aer de munte! Dupa ce in drum spre Busteni ausesem o somnolenta grava desi dormisem in jur de 7 ore, coborat din masina am „inviat” pe loc fascinat de efectele miraculoase ale muntelui asupra spirochetelor borrelia. Stoarcem o lamaie in apa din rucsac si pornim la drum.

Urcam surprinzator de bine si foarte curand ajungem in Poiana Costilei unde admiram Masivul Costila si Masivul Caraiman (in departare). Facem aici o pauza la soare unde eu imi iau multivitaminele iar colegu’ borrelios schimba un rand de haine pentru ca transpira in asa fel incat Cotabita ar fi chiar invidios.

Ne continuam urcarea prin padure si treptat Valea Cerbului se deschide sub lumina inceputului de zi.

Cum intram pe brana mare a morarului am senzatia de invadare a unui taram sacru pe care o incerc de fiecare data cand umblu prin locuri unde omul renunta a mai fi „regele” si lasa loc altor vietuitoare (In cazul nostru, Capra Neagra)

Imi amintesc ca la incercarea nr. 2 de abordare a Acelor cum urcam noi asiduu intr-un soare teribil de august la un moment dat imi ridic ochii din branele de iarba si ce imi vad ochii? zeci de capre negre asezate la soare care ne priveau. Am ramas masca.

La vreo 20 de minute dupa ce am parasit poteca traseului clasic spre vf. Omu am inceput sa vedem capre negre cam cam la fel de des precum iei antibioticul in tratamentul lyme.

Cand le vezi cu cata usurinta zburda pe abrupturile stancoase nu poti sa nu te faci mic, simtindu-ti inima cat un purice de frica de a nu le vedea cazand din inalturile muntilor.

Strajuiti asadar de capre, discutand intre noi daca nu cumva ar fi cazul sa ne re-spray-iem cu spray anti capuse gandindu-ne ca poate caprele negre au capuse iar cum noi suntem in casa lor practic, ajungem in sfarsit la ace, ceva mai greu dar ajungem. Amicu’ meu cu Lyme, sa-i spunem „dl. M” pentru a nu-l confunda cu Scepticul e cam genul care se culca pe la 3-4 dimineata in fiecare zi fiind antreprenor liber de programe institutionalizate si fixe. Asadar, acesta dormise mai putin (2-3 ore?!) si asta s-a vazut si in cea de-a doua jumatate a traseului cand am mers mai lent.

Practic, traversarea acelor inseamna parcurgerea acestora de la dreapta la stanga (dinspre Busteni spre Vf. Omu catarand fiecare ac in parte. Sunt cinci ace si strungile dintre ele.

Cataratura nu este grea, nu implica pregatire fizica deosebita. De altfel, marea atractie fata de acest traseu e spectaculozitatea imaginilor de care ai parte in timp ce le parcurgi: pe partea nordica adancurile colosale ale vaii adanci, rapei zapezii, etc…pe partea sudica fundul vaii cerbului.

Inainte insa de a intra efectiv in traseu, in timp ce mancam de pranz, avem parte de o intalnire inedita cu o capra neagra f. curioasa venita impreuna cu  puiutul sa cerceteze zona. Am surprins momentul in filmuletul de mai jos.

Cum spuneam, de-o parte si de alta a acelor se casca hauri impresionante:

Spre Sud

…si spre Nord:

… si creasta ascutita parcursa de pe care au fost luate imaginile:

Un pic de adrenalina parca te face sa te simti si mai bine, aici chiar uitam cu totul de Lyme, ne simtim bine, nu ne doare nimic (pe mine nu ma mai doare tendonul din exteriorul genunchiului ca la tura trecuta) deci trecem mai departe pe Acul Mare care este o creasta si mai subtire care trebuie parcursa. Unele portiuni ajung la 30-40 de cm latime astfel incat mersul in picioare pe ea poate fi considerat un act de curaj. Totusi, sunt cinci pitoane pe ea, folosim corzile si toata lumea e asigurata si multumita.

Dupa ce ne dam jos dupa acest al doilea ac, cataram si asa numitul ac 3 – degetul rosu si pentru ca intrasem destul de tarziu in traseu, eram amenintati de caderea noptii iar pana la Vf. Omu mai era in jur de o ora de urcat si n-aveam chef sa ajungem acolo dupa stingere (21:00) si sa trezim lumea bagata la somn. Asadar am ocolit Acul Crucii si Acul de Sus facandu-le doar poze si continuand apoi pe creasta Morarului pana la cab. Omu unde am luat cina (linte cu ceapa rosie, broccoli si patrunjel pe care am carat-o toata ziua dupa mine) si am baut cate un ceai negru cu rom.

Dimineata, afara era o ceata s-o tai cu toporul de groasa ce era si un vant napraznic de ziceai ca vine Craciunul. Drept urmare abandonam planurile de a cobori pe un traseu nemarcat si o luam pe Valea Cerbului. La nici 200 verticali sub creasta realizam ca acea ceata era de fapt plafonul norilor si ca sub ei iese soarele.

De data asta mi-am luat betele cu mine si se pare ca m-au ajutat in evitarea durerilor la tendonul genunchiului. Ca de obicei, niciun simptom de Lyme.

In drum spre casa, pe la Ploiesti deja simteam iarasi ceva senzatii la ochiul stang….

Lyme chiar o sa ma forteze sa plec din Bucuresti si sa ma fac Cioban, pana acum mai in gluma mai in serios dar se pare ca nu voi avea de ales pe viitor: ori cabanier, ori cioban.

date pe scurt: ~20 km parcursi, 14 ore de traseu (10 urcare si traversare ace, 4 ore coborare), 1600 m diferenta totala de nivel.

Această prezentare necesită JavaScript.