Iesire pe munte!

In sfarsit! dupa patru luni in care nu am reusit (sau nu m-am simtit capabil de efort fizic prelungit, care sa depaseasca cele 30-45 de min de exercitii fizice zilnic) sa ajung pe muntele meu drag, ieri am reusit fara dificultati sa parcurg traditionala tura “de sfarsit de an” in Muntii Ciucas. Mai exact din pasul Bratocea, pe culmea Bratocea pana pe Vf. Ciucas, trecand pe la cab. Ciucas si coborand pe Valea Berii pana in DN 1A.

In total in jur de 16-17 km parcursi lejer, in pas domol, de-a lungul a vreo 6-7 ore. O diferenta de nivel de vreo 700 m (de la 1250 in pasul Bratocea pana pe Vf. Ciucas la 1954 m).

Vreau sa spun ca m-am simtit excelent! daca in primii pasi de urcare cam gafaiam (si ca rezultat al semi-sedentarismului din ultimele luni), dupa aceea totul a mers peste asteptari (ca sa zic asa), fara simptome, fara oboseala care sa-mi strice tura (de altfel de vreo trei zile sunt asimptomatic).

Iar vremea a fost superba!

As mai mentiona ca tura am facut-o alaturi de doi prieteni diagnosticati si ei cu Lyme   care au urmat tratamentul de trei luni cu antibiotice (si care nu si-au schimbat dieta si nu fac tratament naturist actualmente, de fapt, ei sunt baza mea de comparatie in evolutia post-tratament ).

Mai jos o sa insir cateva poze sa va bucurati si voi asa cum m-am bucurat si eu sa pot sa traiesc aceasta zi.

La multi ani si petrecere frumoasa (si cu moderatie ) de Revelion!:)

Have a little faith

Luand o pauza de la boli si viata la oras, zilele trecute am prins poate cel mai “calduros” decembrie la Bisoca, o comuna la granita dintre jud. Buzau si Vrancea, in apropierea masivului Penteleu, pentru care am dezvoltat o pasiune arzatoare de cativa ani. Mi-as dori ca intr-o zi sa pot sa ma trezesc in fiecare dimineata cu asemenea imagini care sa-mi “gadile” ochii si cu “zumzetul” talangilor mangaindu-mi urechile.  Probabil un panaceu foarte bun pentru Lyme:)

 

Valea Alba – Brana Mare a Costilei – Brana Aeriana

Cred ca am in rss feder peste treizeci de bloguri de munte si outdoor. In fiecare zi descopar unul nou. Primind tot timpul update-uri si citindu-le abia ma pot abtine sa nu ma sui in masina si sa plec de nebun pentru a cuprinde toata tara si toti muntii intr-o calatorie cat o lectie de viata care sa ma poata face sa spun ca am vazut intreaga Romanie.

Cred ca efectul asta de blog de munte si natura s-a propagat asemenea unui bulgare de zapada. Toti muntomanii, ademenindu-se unii pe altii in a se intrece in trasee scrise pe hartia…digitala pentru a li se intipari mai bine in biblioteca minunata a amintirilor, au ajuns sa dezvolte o adevarata industrie a turelor pe munte.

Unii ies cat le permite timpul, altii cat le permit banii, altii ies tot timpul, weekend de weekend astfel ca ajung sa ma intreb cine le face curat acasa? Mai sunt doua primejdii legate de bloguri. Prima ar fi uitarea modestiei, o caracteristica importanta a unui om al muntelui (am vazut cazuri de infatuari alpine) si doi: ideea de a face ture multe doar pentru a avea ce pune pe blog uitand astfel poate de unele activitati care le asteapta si ele atentia.  Cum si eu am uitat saptamani intregi sa mai sterg praful si sa adun insectele din camera fiind tot timpul plecat. Pe vremuri.

Simtindu-ma din ce in ce mai bine pe masura ce antibioticele imi ies din sange si devenind apt de urcare, am hotarat weekendul trecut sa fac o tura nici prea usoara, nici prea grea de o singura zi. In Bucegi.

Plecand de la 5:30 din Bucuresti si ajungand la 8:00 in Busteni, am reusit sa plecam pe traseu la 8:15 luand directia Vaii Albe.

Traseul incepe de la Caminul Alpin si urmeaza cateva minute triunghi rosu, urmand ca apoi sa paraseasca poteca “marcata” si sa tina stanga tot timpul pana “La Verdeata” (~1500m). Traseul spre V.A era pe vremuri marcat cu triunghi galben iar o parte din marcaje mai sunt inca vizibile.

Facand totusi acest traseu de nenumarate ori, n-am avut nicio surpriza neplacuta,  ignorand cativa copaci taiati si lasati in mijlocul potecii, romaneste.

In doar 1h15minute am reusit sa ajungem “La Verdeata” punctul de unde ni se dezvaluie Valea Alba in intreaga ei splendoare, inconjurata de celelalte minuni: in dreapta peretele vaii albe cu celebrele trasee si fisuri in conglomerat, in stanga peretele albisoarelor, creasta picaturii.

Tot timpul am adorat urcusul pe vai, mult mai placute decat urcusul prin padure care poate sa devina monoton la un moment dat. In Valea Alba, in aceasta duminica e o liniste de mormant, doar pietrele rostogolite de caprele negre te mai fac sa tresari din starea meditativa in care esti fortat sa intri. Saritoarele nu ne pun probleme, pe cea a Carnului ma decid pentru prima oara sa o ocolesc prin dreapta dupa ce de multe ori am preferat s-o iau in plin, prin valcelul care te scoate intr-o curba de nivel ce duce fix deasupra ei.

Eh, urcand in continuare, la 50 de m verticali mai sus dupa saritoarea din poza care se ocoleste prin stanga, desi soarele ne bate in cap, pe dreapta reusim sa gasim intrarea in Brana Mare a Costilei (altitudine ~ 2100 m).

Brana din punctul in care se intra in ea ar trebui sa arate cam ca in poza mai sus. Se distinge o poteca firava imediat dupa ce ai trecut pe iarba din dreapta Vaii Albe.

De aici incepe o adevarata poveste urmand drumul extrem de spectaculos, cu tenta usor crescatoare, al branei pe la baza unor pereti cu istorie alpina si in acelasi timp, prin partea de sus a altor trasee de mare angajament alpin, taind Blidul Uriasilor, relevand in fine, intreaga Vale a Prahovei si o imagine epica a fundului Vaii Albe cu locul “La Verdeata” vazut de la vreo 600 de m inaltime precum si intregul perete al Albisoarelor si impunatoarea Cruce a Eroilor.

De la coltul lui Gelepeanu (aprox. 2250m), desi BMC continua spre versantul nordic al Costilei, ajungand pana in zona Vaii Priponului, noi am ales sa coboram pe creasta Vaii Albe pana la Brana Aeriana. Sunt unele portiuni in creasta vaii albe unde-s batute pitoane de rapel care pot fi extrem de utile pentru a nu mai descatara cu emotii unele portiuni.

Coltul lui Gelepeanu – acces facil spre platoul Bucegiului

Floare de Colt

si de la BA, admirand imensitatea celui mai mare perete din tara am continuat prin hatisurile si vegetatia intensa care decoreaza poteca ce ne scoate la cativa zeci de m de refugiul Costila.

Atentie mare la coborarea de pe Brana Aeriana, dupa ce treceti de jnepenis, la un moment dat poteca face dreapta in directia opusa refugiului, urmati-o caci dupa ce coborati un valcel destul de lung, poteca se orienteaza iarasi spre refugiu si spre Tancul Mic.

Cam asta a fost iesirea. Ajuns la masina am realizat ca-s rupt de oboseala. Nu mai mi-a ramas decat sa mananc o ciorba la Casa Ancutei si apoi sa injur pentru a n-a oara lucrarile interminabile de la podul de la iesirea din Sinaia.

Pe scurt:

Busteni (Caminul Alpin) – “La Verdeata” 1h15min

“La Verdeata” – Intrarea in BMC : 2h

Parcurgerea BMC pana la Coltul lui Gelepeanu: 3h (cu pauza de masa de pranz)

Coborarea pe creasta Vaii Albe – BA – ref. Costila – Caminul Alpin: 4h

Diferenta de nivel: 1400 m

un pic despre munte

…de fapt, sacralitatea muntelui vine din neobisnuitul formei de relief in sine iar exaltarea pe care multi o traiesc pe munte vine din intelegerea si descoperirea acelei formei de relief, din sentimentul ca esti martor la o farama din istoria necalcata a planetei.

Piatra Craiului

ma gandesc ca in trecutul f. indepartat al speciei, oamenii erau obisnuiti cu formele plane, cu intinderile nesfarsite de savana, padure, desert si campie, cand au inceput sa migreze in cautarea unor conditii de viata mai bune, au dat peste un impediment de netrecut la acea vreme: muntii. au ramas profund impresionati de ideea ca in universul lor mic nu exista doar campie.
si-atunci au incercat sa urce muntii, sa-i descopere. la inceputuri, multi nu reuseau iar muntele curma vietile multor curiosi. in momentul urmator, muntele a fost sacralizat. varfurile muntilor au fost considerate locuintele zeilor, locuinte asezate la capatul unor turnuri de sute de m, cufundate in ceata mistica, vant si gheata.
fascinatia asta s-a mentinut tot timpul pentru ca muntele reprezinta inca o imagine cu care oamenii nu-s f. obisnuiti avand in vedere ca o buna parte din populatia globului se gaseste in zone roditoare si primitoare, la campie.
pentru cineva care nu a mai vazut muntele de ceva vreme, reintalnirea cu el ii apare impresionanta si intimidanta. pentru cineva care vede muntele des, acesta devine un drum nesfarsit al regasirii de sine.
de fiecare data cand te intorci la el, nu descoperi nicidecum muntele, muntele e imens. te redescoperi pe tine. tot timpul schimbat, tot timpul altul.